*
-
Hai,
vino! Grăbește-te domnule melc! Cum rămâne cu trasul de fiare? Dar cu alergarea
dumneavoastră zilnică? Hmmmm???
Ela chicotea și
fugea în același timp, când cu fața spre el, când privind drept înainte. În
spatele ei, Șerban alerga fără a se forța prea tare. Îi plăcea să o vadă așa,
fericită că este înaintea lui.
-
Așa
zici? Stai să vezi când mă pun pe alergat! Asta e doar
încălzirea! Doar mă joc din glezne, nu vezi?
-
Ce
caraghios ești! De ce te încruți? Faci riduri, frumusețe! Ha! Ha!
Nu terminase
bine de sfârșit propoziția, că Ela s-a trezit îmbrățișând un truchi gros de
copac - să fi fost pin, să fi fost altceva, prea puțin mai conta. Apoi, din
cauza impactului, a fost proiectată cel puțin un metru în spate, sfârșind între
frunze, în fund, cu picioarele îndepărtate și o durere infernală de cap.
Odată ce stelele
multicolore au încetat să se mai rotească în jurul ei, și-a pipăit fruntea și a
constatat că nu are decât un cucui. Unul mare, e drept, dar era bine că nu și-a
crăpat capul.
Totul s-a
întâmplat atât de rapid, încât Șerban nu a mai avut timp să o atenționeze că
are în față un copac.
Poate că în alte
condiții, el ar fi râs cu lacrimi de toată întâmplarea, și asta pentru că
întreaga scenă a fost realmente comică, însă, fiind vorba despre iubita lui,
despre pielea ei fină, pe care a mângâiat-o de atâtea ori până acum, i-a pierit
orice chef să facă glume pe seama ei.
Ba mai mult, s-a
repezit îngrijorat asupra ei, a luat-o în brațe și i-a dat tot părul peste cap,
analizând cucuiul. Începea să crească, din ce în ce mai mult și știa că ar fi
fost binevenită puțină gheață sau apă rece. Dar erau în creierii munților, deci ia gheață de unde nu-i și nu
se auzea nici vreun izvor prin apropiere. Simțindu-se neputuncios în fața
monstrulețului inestetic de pe fruntea Elei, și-a apropiat buzele de el și a
început să îl sărute ușor.
-
O
să treacă, iubito, nu e decât un cucui micuț...
-
Serios?
Mă doare atât de tare! Am impresia că e uriaș! O să arăt ca un ciclop! Se
plângea Ela.
-
Nu...
Tu ești cea mai frumoasă, cea mai isteață, perfectă în toată imperfecțiunea
ei... Spunând acestea, Șerban continua să o sărute ușor pe cucui, apoi pe
obraji, apoi pe nas, pe gât, timp în care Ela, uitând de durere, a început să
zâmbească, sorbindu-l din ochi pe acest băiat minunat care o plăcea sau o iubea
pe ea, numai pe ea, cea perfectă în toată imperfecțiunea ei...
Și el a privit-o
preț de câteva secunde, apoi, devenind serios, a sărutat-o pe buze, apăsat,
plin de pasiune, așa cum se întâmplă când două inimi bat la unison, ghidate fiind
de iubire și nu mai contează nimic în jurul lor, nici de-ar pieri lumea. S-au
întins unul lângă altul pe covorul format din mușchi verde și frunze și au
oprit timpul. Ea și-a așezat capul pe pieptul lui, iar el a început să îi
mângâie părul moale, conturându-i, cu buricele degetelor, forma mică și
frumoasă a urechii stângi.
Fie că ei au
oprit timpul, fie că timpul s-a oprit în loc pentru ei, pentru a-i admira,
fraza „Te iubesc și vreau să fiu cu tine pentru totdeauna” era pe buzele
amândurora, însă nici unul n-a spus-o cu voce tare, deși asta simțeau.
Prea tineri,
prea necopți... Ar spune unii. Dar acei „unii” încă nu contau...
Se învârte pe o parte, apoi pe cealaltă, zâmbește,
scoate câteva sunete înfundate, apoi un suspin lung, întinzând ambele brațe
spre tavan. Apoi deschide ochii, simțind furnicături în tot corpul.
-
O,
Doamne! O, Doamne...
Ela începuse să plângă încet, cu nasul în pernă.
Același vis, se repeta, și se tot repeta, și parcă nu se mai termina, însă de
fiecare dată avea impresia că este din nou acolo, pentru prima oară.
Nu reușea nicicum să conștientizeze, în vis fiind,
că nu mai e real. Că ceea ce simte aparține trecutului și acolo trebuie să și
rămână. Că buzele acelea frumoase nu mai sunt ale ei, pentru că, de fapt, nu
i-au aparținut niciodată. Acea poveste de dragoste a fost doar rodul
imaginației sale, de tânără fată cu mințile sucite.
Nu știa dacă plânge de ciudă, pentru că nu putea
scăpa de fantomele trecutului, sau pentru că îi era dor să simtă ceea ce a
simțit atunci, în acea perioadă.
În mijlocul nopții, stătea în fund, pe marginea
patului și privea spre ferastră. Era o lună plină, aproape perfectă, roșiatică
chiar și prea aproape de Pământ. De obicei nu putea dormi când cerul arăta
astfel, sau, și dacă adormea, avea parte de cele mai răvășitoare vise, așa, ca
cel de dinainte – o întoarcere în timp, cu cincisprezece ani în urmă, când ea
avea aproape douăzeci de ani, iar el – Șerban, tatăl fiicei ei – douăzeci și
trei.
Ela continua să rămână cu ochii pierduți în luna
roșiatică. Poate chiar acest astru buclucaș a proiectat-o din nou în vacanța
minunată de la munte, scurtă și intensă, pe care inima ei refuză să și-o
șteargă din memorie..
Și totuși, Timpul, care altădată s-a oprit pentru iubirea
lor, i-a transformat pe amândoi, de-a lungul anilor. Altfel nu se explică cum
au ajuns doi necunoscuți sub același acoperiș, cu două vieți paralele, dorințe
diferite și discuții contradictorii interminabile. Asta până într-o zi, când un
străin îmbrăcat în robă neagră a pronunțat divorțul celor doi tineri din fața
lui – doamna privea pe geam, pierdută pe undeva, printre norii groși ce acopereau
cerul, iar domnul avea privirea ațintită într-un punct, pe podea, și maxilarul
încleștat.
„... Custodie
comună (...) Se revine la numele de Sima (...) Eleonora Sima (....) Tatăl,
Șerban Antonescu (...) pensie alimentară în cuantum de (...)”.
Frânturi. Și amintiri frânte.
Nu m-ai iubit,
Șerban! Isa... Isa mea! Cu inima bubuindu-i
nebunește în piept, a sărit din pat și s-a îndreptat spre camera de vis-a-vis.
De când a adus-o pe lume, nu a existat o noapte continuă de somn pentru Ela, și
asta nu pentru că Isabel ar fi fost un copil agitat, ci pentru că ea, ca o mamă
mult prea grijulie, mult prea protectoare și exagerat de panicată, avea mereu
senzația că dacă nu este atentă, își poate pierde fiica – păpușica ei vie,
varianta feminină a lui Șerban.
Zeci de ședințe de terapie au fost necesare pentru a
conștientiza faptul că fiica ei este în regulă, că respiră perfect și că totul
se petrece doar în mintea ei. Și totuși, din când în când, dacă tot se trezea,
mai mergea în camera fetiței doar să o privească cum doarme liniștită.
Ela s-a proptit în ușa camerei lui Isabel și asculta
respirația fină și regulată a fiicei ei. Asta o relaxa, o umplea de pace – să
știe că Isa doarme bine, că doarme adânc și că nu are grijile ei.
Simțindu-și gâtul uscat, a coborât în bucătărie.
Treaptă după treaptă, luna o supraveghea, luminându-i pașii. S-a oprit pe la
mijlocul scărilor și a tras perdeaua la o parte, pentru a vedea mai bine cerul.
Era plin cu stele mari, voioase, în jurul lunii... Nu voi mai permite vremurilor apuse să mă zăpăcească din nou. Să te ia
naiba, Șerban! Mi-ai distrus ... Încerca să găsească câteva cuvinte
acuzatoare și grele. Ar fi vrut să aibă puterea să arunce toate durerea ei în
cârca lui, să vadă și el cum e să se zbată pentru a trăi, când se ajunge în
pragul nebuniei. Dar nu... De fapt, n-ai
distrus nimic. Am fost eu o proastă, o altă proastă, sau una dintre ele, și
atât.
După un pahar mare cu apă rece, Ela s-a întors în
pat, la fel de țâfnoasă și abia după alte două ore de fâstâceli, a reușit cumva
să adoarmă. De data aceasta, n-a mai visat nimic, căci redevenise acea „nouă Eleonora”
pe care a țesut-o de jur-împrejurul și peste „vechea Ela”, asemenea unui scut
protector.
Au trecut anii. Iar noua ei versiune, atâta timp cât
nu este prinsă cu garda jos, nu visează.