NEANT

Într-o zi…

-          ... Alo?

-          Bună!!! Mi-a fost dor să te aud, măcar la telefon!

-          Y? Vai, iartă-mă, n-am timp acum de vorbit!. Rămâne pe altădată, bine?

-          Altădată vei avea mai mult timp?

-          Știi… chiar am foarte mult de lucru, abia dacă am vreme să respir.

-          Deci altădată vei avea timp și pentru mine?

-          Sigur, vorbim! Ne auzim la telefon!

-          Eu aș vrea să vorbim față în față, ca altădată. Nu doar la telefon.

-          Facem cumva să fie bine! Acum trebuie să te las, am foarte multe de făcut…

-          Înțeleg, nu ai timp…

După 1 săptămână

-          Bună-ziua, responsabil X la telefon, cu ce vă pot ajuta?

-          Hei! Sunt eu! Nu mai ai numărul meu de telefon salvat în agendă?!

-         Aaaa… Y, tu erai! Ba da, sigur că e salvat, doar că nici nu m-am uitat pe ecran, să văd cine mă sună și pe care dintre telefoane. Sunt atât de ocupată, abia dacă mai știu cum mă cheamă!

-          Referitor la întâlnirea noastră…Te-am sunat să…

-         Vaaaiii… am uitat cu desăvârșire! Știi tu, din lipsă de timp, am hotărât să-mi organizez inclusiv sfârșitul de săptămână, pe ore, minute, secunde! Sâmbătă încă vin la servici, iar duminică știu sigur că am ceva de făcut, dar nu mai țin minte exact ce. Pe cuvânt că n-am timp deloc în această săptămână! Dar…

-          Dar îți vei face? Altădată vei avea timp?

-          Păi, mă gândesc și te voi suna eu. Este în regulă?

-         Ar fi în regulă dacă ne-am vedea… Să discutăm ca pe vremuri, ca oamenii normali care au atâtea de împărtășit. Chiar îmi e dor să mâncăm o înghețată într-un parc și…

-         Scuzeeee… îmi sună celălalt telefon! Iartă-mă, te rog, dar trebuie să răspund, poate fi ceva urgent… Te voi suna eu!

Și așa a închis…

-         Poate și ce aveam eu de spus era la fel de urgent… Dacă nu mai urgent… (Spuse Y dezamăgit).

După 2 luni…

-          Alo?

-          Bună…ziua… Cu cine vorbesc?

-          Cu Z, vărul lui Y. Cine sunteți?

-         Sunt X, prietena din copilărie a lui Y. Am rămas că discutăm, și de aceea am sunat pe acest număr…

-         Y nu mai e în România de aproximativ 2 luni. A renunțat la locul de muncă deținut în acea perioadă, la apartament, și-a luat bagajul și a plecat.

-          A plecat! Știți anume unde?

-         Nu, n-a spus nimănui locația exactă. A spus doar că va merge în căutarea sinelui și că nu vrea să fie deranjat. Nu a lăsat nici o adresă, nimic. Dar dacă spuneți că sunteți X, atunci poate că se cade să vă spun că a lăsat o scrisoare pentru dvs., într-un plic sigiliat, pe care să îl deschid doar dacă voi fi sunat de către dvs. Acum aveți timp acum sau…?

-          Da, pot să ascult 2 minute…

-          În regulă, am să încep:

„Draga mea „N-am timp”,

Te-am căutat și te-am găsit și te-am pierdut din nou. Te-am pierdut ca prietenă, jertfindu-te cotidianului.

Îți pregătisem o supriză – vezi în ultimul sertar al biroului tău. Știam că acolo îți sunt lucrurile personale și mi-am permis să ascund acolo cadoul meu pentru tine (într-o zi în care erai plecată în presupusa pauza de masă, rezolvând ceva la bancă, evident, iar eu îmi doream să te invit la o cafea) în speranța că vei mai verifica, măcar din când în când, acel sertar.

Se pare că m-am înșelat… Constat cu durere că pentru ceea ce ține de viața ta personală, nu ai timp. Îmi pare rău… Pentru tot. Îmi pare rău că nu ți-am fost un prieten atât de bun încât să te opresc din transformare, din cădere… din robotizare. Îmi pare rău că nu ai timp pentru mine, îmi pare rău că nu ai timp pentru tine și că te-ai pierdut.

Eu am plecat. Am lăsat în urmă „lianele” trecutului și mă las cuprins de un frumos prezent. Am plecat în Tibet, să mă regăsesc și să învăț să iubesc ceea ce sunt.

A fost o alegere destul de spontană (luată în perioada în care te-am căutat), pe care am tot încercat să o împărtășesc cu tine, invitându-te la o înghețată, ca pe vremuri, să stăm la taclale cu orele despre noi, despre viață – să filosofăm, așa cum o făceam în adolescență.

Apropo, îți mai aduci aminte cât de preocupați eram de problemele lumii și cât vorbeam, vrute și nevrute? Despicam firul în patru, după ce terminam de citit un roman de dragoste siropos de-al tău sau cărțile mele despre metafizică pe care doar te făceai că nu le înțelegi…

Acum nu mai ai timp… n-ai avut timp nici să te uiți în sertarul de la birou – căci dacă ai sunat (într-un final) la fostul meu nr. de mobil și ți-a răspuns vărul meu care îți citește acum scrisoarea… Înseamnă că nu ai avut timp.

Dacă ai fi avut timp, ai fi văzut acolo un bilet de avion, și ai fi apucat să-mi spui DA sau NU, cel puțin până plecam. Era un moment în care viața ta putea fi schimbată.

Probabil crezi că e o nebunie să lași totul baltă dintr-o dată, să te iei și să pleci. Dar în condițiile în care simți că nivelul nefericirii a ajuns la saturație, și totuși te complaci în acea stare… Cine, oare, este cel inconștient, cel indiferent, cel condamnat la suferință? Nu merită să riști totul, având credința că te vei regăsi?

Mai jos găsești o poezie de-a mea, să-ți mai amintești din când în când de mine, de noi, de tine…

Te rog, fă-te bine, vindecă-te de nebunia care te cuprinde pe zi ce trece tot mai mult! Nu trebuie decât să-și dorești din tot sufletul tău acest lucru și să te rogi… și să te rogi… și să te rogi. Și să ai încredere în tine!

Fii binecuvântată!

Te îmbrățișez cu drag!

NEANT

Îmi lasă un gust dulce-amar

Atingerea podoabei de mărgăritar,

Privind-o în lumina soarelui în apus

Lăsând locul gol cuvântului nespus.

Au adormit și tresăririle din zori de zi

Și cugetările din nopțile târzii,

Căci amintirea piere

Lăsând loc gustului de miere…

Viața este un circuit,

Suflu prelungit la infinit,

De aceea s-a lăsat din când în când uitarea

Să ne lase să simțim chemarea.

Uneori ochiul vede mai mult decât îi e permis

Și-atunci gura pecetluită îngână în sinea ei;

Cum ar fi fost, dacă n-ar fi?

Cum n-ar fi, dacă ar fi fost…?”

-          Mai sunteți acolo?

-          Ăăăă … da…. Domnule Z, Y era cumva bolnav, adică mintea lui…? Dădea semne că…?

-         Nu doamnă, am făcut chiar și un pariu că acesta va fi răspunsul dumneavoastră. Mi-a spus că dacă veți întreba asta, să vă transmit că singura nebună sunteți Dvs., că nici acum, în cel de-al 13-lea ceas nu vă dați seama că el a ales să trăiască, pe când dvs. ați ales să vă afundați în neant…

-         …

-         Alo, mai sunteți acolo?

-         Da…

-         Și încă ceva. Mi-a mai spus să vă transmit că vă cheamă X (asta pentru momentele în care uitați cum vă cheamă), că sunteți o femeie frumoasă, extraordinară, dar care se subapreciază – din motive necunoscute; că erați și mai frumoasă atunci când zâmbeați, când vă bucurați de orice lucru mărunt, cum ar fi înghețata la vafă, savurată într-un parc; și că cel mai bine vă stă cu mărgele la gât. Știți dvs. de ce.

X închide telefonul. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji și zâmbește. Se uită în oglinda de pe birou și zâmbește cât poate de larg și de sincer. Chiar e frumoasă – chiar și așa, încercănată și trasă la față. Y are dreptate în tot ceea ce spune. Ce sens are să-l contrazică – chiar și în gând – când știe și simte că e așa?

Prin fața ochilor obosiți i se perindă imagini când, împreună cu Y, copii fiind, alergau prin parc și au găsit în iarbă un colier din mărgele albe. În acel moment și-au jurat prietenie veșnică, și și-au înnodat colierul în jurul mâinilor, fiind simbolul legăturii lor frumoase. Și-au promis că vor fi împreună, unul lângă altul, atât în clipele fericite, cât și în cele de cumpănă. Așa au văzut că se face în filme… Că așa fac prietenii.

„Oare unde e acum?” – Y, sau colierul pierdut…

Morala: Să ne prețuim prietenii!

Să prețuim persoanele din jurul nostru care ne iartă, chiar și atunci când le ignorăm, când aparent totul contează mai mult decât ele.

Să valorificăm timpul care poate fi petrecut împreună cu aceste persoane. Să fim atenți la nevoile noastre sufletești, și la ale lor.

Comoara noastră este cufărul care adăpostește emoțiile, amintirile, sentimentele și sufletul.

CRIZA CONȘTIINȚEI. JURNALUL UNUI ACTOR

Întrebare: Ei bine, ce vrei să fii acum și unde?

Răspuns: Vreau să fiu actor pe gigantica scenă numită Terra!

Întrebare: Și ce anume vrei să faci tu acolo?

Răspuns: Vreau să joc un rol sublim, rolul de OM...

                               

Ești viu și respiri... Deschizi ochii. Privești stânga-dreapta și începi să-ți revii, să recunoști spațiul din jurul tău. Ești în culise – în acel loc atât de familiar!

Aceasta este lumea pe care ți-ai dorit-o și, pentru senzațiile unice trăite aici, ai ales să te naști. Să te naști aici (din nou), și nu în altă parte. Ești actor. Fond de ten, pudră, dermatograf, peruci, costume; toate sunt în locul prea bine cunoscut din spatele scenei...

Trăiești pentru public, inima-ți pulsează prin aplauzele lui. Admirația lui îți dilată venele, sângele îți oxigenează mai bine creierul și atfel simți că poți respira în modul cel mai pur viața și iubirea din sală.

Acum ești pregătit, mai pregătit ca niciodată. Totul este așezat pe scenă – toate lucrurile pe care ți le-ai ales drept recuzită. Ai muncit atât de mult să le poți poseda în propriul rol și pentru a-ți fi ajutoare în interpretare! Crezi că fără acele obiecte rolul tău, poate, n-ar fi fost atât de important. Ce-ar fi spus publicul să apari doar așa... singur pe scenă, cu mâinile în buzunar?

Emoții, emoții și iar emoții. „Simt că înnebunesc!”

Fruntea-ți atinge materialul textil al cortinei, care desparte lumea ta de lumea lor.

Știi că în exteriorul ei, veți avea același univers. Cuvintele rostite de tine vor fi pâlnia prin care vei putea turna sentiment în inimile lor înghețate. Degetele tale vor putea contura în aer marginile unei planete perfecte și, cu glasul tău suav, vei putea lansa invitații spre a fi urmat în lumea în care ești acum stăpân. E atât de simplu... Trebuie doar să îți intri în rol, să-l simți acolo, în inimă. Vei fi cel mai bun, căci doar așa vei avea iubirea lor. Vei trăi în Lumină, pentru a fi cât mai aproape de El...

Praful inspirat din materialul textil al cortinei te reîmpământează. Îți aduci aminte unde ești și ce urmează să faci. Cu toate acestea, îți privești degetele lungi și frumoase ale mâinilor, ca de pianist, și ai senzația că nu-ți aparțin. Căci nu mai înțelegi nimic din ceea ce a fost și din ceea ce va urma. E atât de complicat...

Mintea ta este neobosită și cârcotașă, și, deși au fost ore în șir de repetiții și nopți nedormite - în încercarea de a atinge perfecțiunea – începe să dea naștere unor întrebări de-ți vine și ție să o privești cu ochi acuzatori și să o trimiți la colț: „Cine sunt și care este rolul meu ales din infinitul de sensuri pe care mi le pot atribui pe scenă?”

Știi că ei, cei de după cortină, nu văd lacrimile din spatele zâmbetului tău aproape natural, „zugrăvit” pe chip pentru a le bucura ochii.

Știi că ei nu simt durerea din spatele vocii sigure, ușor aspre, prin care-ți pui în valoare rolul. În schimb, fiorul siguranței și al sentimentelor transmise prin interpretarea ta sunt suficiente pentru a zdruncina inimi din adâncuri... De-ai știi..

Azi ești hotărât să îmbraci veșmintele invizibile așezate pe umerașul gol.

Colegii de scenă te privesc ușor nedumeriți și te îndeamnă, totuși, să alegi un costum mai potrivit. Sau ce zici să iei în brațe chitara preferată, perfect acordată, iar pe cap să porți o pălărie veche, de paie și să intri în scenă așa... cu un aer nonșalant? „Recuzita de pe scenă nu este suficientă, de ce nu înțelegi? Aici este vorba și despre tine, despre cum îți faci apariția!”

Totuși, azi vrei să fii tu, cel cine ești – omul și esența.

Emoțiile te cuprind din nou și se așează una peste alta în trupul tău ca petalele unei flori de lotus; simți cum pulsul îți zvâcnește în tâmple, iar în tot haosul din creierul tău se conturează două întrebări grele: „Dacă sunt singur? Dacă nimeni nu mă vrea?”

Cortina se ridică, iar sala e aproape goală.

Aceasta îți e realitatea, dragă om.

Publicul adulmecă mirosul ficțiunii și al artei prin personajele pe care le interpretezi, iar cei ce te iubesc pe tine, pe cel din spatele tuturor rândurilor de „straie”, sunt doar câțiva.

Cândva, cu acele ființe, ai ales să „semnezi” în etern un acord de voință, un parteneriat, pentru a juca roluri veritabile pe scena vieții.

Acum, că ai înțeles, ai devenit detașat de ceea ce există azi și însetat de un nou rol – ești precum un burete care absoarbe viața din personaje, iar suflul acelor vieți fictive este transmis publicului care vibrează ori e câte ori intri în scenă și începi să joci.

Noi nu știm de unde realitatea ta începe să devină ficțiune, și invers.

Cortina se lasă și zâmbești pe sub mustăți... Cine am fost azi?

Părăsești scena prin celălalt capăt. Recuzita ta rămâne însă acolo, în mijlocul scenei.

Acum nu-ți mai pasă de ea. Nu o duci cu tine.

Între a fi și a nu fi, suntem noi, actorii.

TO BE CONTINUED

GUTUI AMARE

Priviri opace,

Chipuri plumburii,

Zâmbete înecate

În lacrimi târzii.

Regretul cuvântului nespus,

Amintirea unui gând nerostit,

Iubire înnăbușită între suflet și cuvânt

Încuiată într-un univers smintit...

Cugetă asupra propriei vieți,

Respiră pacea dimineții;

Lasă-ți inima să galopeze -

Liberă, în eternul nopții.

Cu durere întorc capul:

Refuz să privesc într-acolo;

Inima-mi bate cu putere,

Iuțesc pasul...

Gutui amare.