Azi a fost o zi așa, cum poate nu am mai întâlnit niciodată, ca în 6 ianuarie să simt în aer un miros primăvăratic.
Unii se vaită, că lumea s-a întors cu susul în jos, că încălzirea globală ne termină, că sfârșitul pe Terra e aproape, sau devin melancolici în amintirea iernilor mai de demult.
Cu alte cuvinte, este în firea omului sa fie nemulțumit, să se plângă, să tot compare vremuri , oameni, haine și poșete, caractere, averi, case, mașini și etc.
Nimic altceva decât o reală pierdere de timp. Personal, știu că nu pot schimba mentalități în masă și nici n-am de gând să încerc să fac asta, însă am început să lucrez tocmai cu mine, căci refuz sa îmi pierd mințile doar constatând și vorbind în gol.
Prin urmare, m-am "înarmat" cu un cărucior în care am așezat un bebeluș vesel, și am ieșit împreună să ne bucurăm de soare, de oameni și de temperatura plăcută, așa, ca de început de an.
Problemele indivizilor sunt mult mai grave decât cele de mai sus, urmare a faptului că mintea nu este pregătită pentru schimbările ce încep sa își facă simțită prezenta.
Simt tot mai multa durere, tot mai multă apăsare, atât în casele pe care lângă trec adesea, cât și în atmosferă, umblând pur și simplu pe strada, în marea de oameni care pășesc la fel de trist precum le e și sufletul.
Azi mi-a fost dat sa trec pe lângă un barbat care avea în jur de 55 de ani, înalt, ușor sur, cu pielea alba și cu ochii mari și albaștri înlăcrimați. De fapt, plângea de-a dreptul, însă nu lăsa lacrimile să-i ajungă până în apropierea obrajilor, ci le ștergea mecanic, știind ca se află pe stradă. Știți "vantul" acela care se creează când oamenii trec în grabă unii pe lângă alții; ei bine, adierea aceea era plină cu durere. Atât de profundă și atât de grea, încât instantaneu m-au trecut fiori prin tot corpul și simțeam cum lacrimile îmi incomodau și mie vederea.
Încercam sa înțeleg ce ar fi putut să fie cu acel domn, deși primul gând era legat de un deces - poate mama pe care o iubea nesupus, poate soția care i-a fost parteneră atâta amar de vreme, poate vreun frate sau chiar un copil; putea fi vorba despre un divorț care e a doua mare traumă în viața unui om, după decesul cuiva apropiat... În fata acestor pierderi, celelalte griji pălesc, cum ar fi problemele financiare sau cele legate de profesie și, implicit, iar cele financiare sau sociale.
Nu cred că ceea ce am citit în ochii acestui om ar avea legătură cu cea de-a doua categorie. Suferea atât de tare, încât pașii lui se îndreptau doar mecanic, fără gândire, spre o destinație necunoscută mie.
Sursa de energie pură de care aveam nevoie după un astfel de moment era chiar sub nasul meu și nu trebuia decât sa îmi îndrept privirea spre ochii lui Dominic, apoi sa mă aplec să-i sărut obrăjorii și fruntea în timp ce în jurul lui plutea o aromă proaspătă de pufuleti molfăiți cu poftă.
Nu mult după aceea, am văzut un alt barbat care era acoperit până la gat cu o pătură, și dormea lângă un bloc, pe aceea porțiune de ciment unde se simte puțin căldura din pereții apartamentului de la parter. Doi oameni îl analizau. Unul dintre ei s-a apropiat să îl întrebe pe acel bărbat dacă ar trebui sa cheme salvarea (răspunsul a fost „nu”), iar un altul se mulțumea să repete ca acela este "...doar un boschetar", de parcă a fi doar un boschetar mai reduce din intensitatea tabloului groaznic, ca în secolul acesta, în care, datorita tehnologiei, imediat zburăm prin aer doar pocnind din călcâie, să fie normal ca unii să n-aibă ce mânca. De acoperiș deasupra capului și haine și educație nu mai zic nimic...
Întreaga imagine îmi bântuie și acum mintea, de parcă ar fi o lume paralelă. E o discrepanță uriașă între mai-marii lumii, și pătura sociala de jos, care e atât de jos, încât ai impresia ca a ajuns direct în iad.
Aceeași diferență covârșitoare este și între oamenii evoluati spritual, din ce în ce mai mulți ca număr și care ajung din ce în ce mai departe, și cei care preferă să se mulțumească cu o viață mediocră și cu simplul statut de corp ambulant.
Îmi repet mereu în minte, precum o mantră, că fiecare om are propriul lui ritm de evoluție. Totul devine foarte clar în zilele noastre, când se vede cu ochiul liber, acea categorie de oameni care rămân doar oameni și atât.
Prin urmare, m-am întors acasă cu o trompa de 2 metri. L-am culcat pe Dominic, și am strâns prin casă în tot timpul acesta. Am mai lustruit parchetul, în liniște deplină, și încercam să găsesc o soluție pentru ca finalul de zi să fie cu happy end. Aveam un gust amar în gură. Îmi doream din tot sufletul să fie dimineața perfectă, să îmi dovedesc mie însămi că mă pot bucura de luna ianuarie și fără zăpadă, că oamenii pot fi și fericiți, și că putem trai la fel de bine și fără chestiile obișnuite cu care mintea ne este acomodată. În SUA e un ger de crapă pietrele iar la noi ies ghioceii. Nu e nimic, ne adaptam.
Soarele era deosebit de jucăuș și nu-mi lăsa deloc inima în pace. Așa că, după prânzul lui bebe, am pornit din nou la plimbare, dar am schimbat traseul - am ales complexul W. unde obișnuiam să ne plimbam mult în toamnă și care mie îmi este foarte drag.
Aici, parcă era o altă lume. În prima fază, am observat multe cărucioare. Unul dintre ele era mai altfel - nu vedeam eu dublu, ci chiar erau doi bebei, o fetiță și un băiat. Deși le era greu părinților să crească deodată doi copilași, cu siguranță, erau deosebit de fericiți. Mamica încerca să liniștească fetița, iar tăticul era aplecat deasupra băiețelului, ținând un biberon cu lapte.
În lumina soarelui, al meu prunc arata ca un înger, și pe bune vorbesc. Ieșiți, oameni buni, și vă bucurați de razele calde. Habar nu aveți cât ajuta, cât schimbă, și cât vindeca și cât de frumos se vede totul!
Pe o alta bancă, mi-a fost dat sa observ un nene care cânta de zori niște cantece haioase. Din când în când, se mai oprea și mai spunea cu voce tare câte un banc. Sa nu va gândiți că era însoțit. Era doar el, cu a lui persoană. Și se simțea tare bine. Așa că am trecut pe lângă el și i-am zâmbit. În mintea mea i-am spus "Dă-i bataie, nene. Ești mai fericit decât mulți alții care înoată în bani și tot niște frustrați rămân". Normal că nu am avut curaj să zic asta și cu voce tare, dar încă lucrez la capitolul exteriorizare...
Câtiva metri mai încolo, o tanti cochetă, încălțată cu botine cu toc, trecută de prima tinerețe, cu părul roșcat și ondulat, moțăia vizibil pe banca ei. Multe cupluri se perindau prin fața mea, ținându-se de mână și zâmbindu-și; iar asta m-a făcut și pe mine să mă simt tot mai bine.
Cireașa de pe tort a fost un tip, la bustul gol care stătea în picioare, cu ochii închiși. Îl văzusem din depărtare și automat am verificat prognoza meteo pe care mi-o afișa telefonul. 8 grade. Interesant... simțeam eu ca aveam să mă lămuresc curând în privința activității acestui om, ușor ciudată, la prima vedere.
Mi-am permis indecența de a mă uita pe banca din spatele lui. Avea o carte al cărei autor este Osho. Apoi am înțeles. Era yoghin. Deci nu avea nici o boala psihică, era pur și simplu în toiul meditației și prea puțin îi pasa de "normalii" care se holbau la el ca la felul 14.
Apoi mi-am amintit și eu de un vechi articol, în care vorbeam despre libertate, dar una oarecum îngrădită de normele sociale, în cadrul căruia mă întrebam cum aș fi catalogată dacă, în libertatea mea, m-aș așeza în mijlocul centrului orașului să practic yoga. Ei bine, iată răspunsul. Oamenii (nu chiar toti) s-ar uita câş la mine, ba poate aș avea și câteva diagnostice. La fel ca domnul din povestea mea de azi.
Și când colo, omul în cauză chiar e mai sănătos și mai liber decât mulți alții.
Uite așa, mi-am încheiat plimbările cu un real succes. Eram mulțumită, căci iată că se poate să mă simt bine și să nu tânjesc după vremuri apuse și într-o zi călduroasă și frumoasă de ianuarie. Dragă zăpadă, bucură pe cine vrei tu. Pe mine azi m-a mângâiat soarele, și a fost tare bine!
Sursa foto: http://www.interferente.ro/soarele-aliant-impotriva-bacteriilor-virusilor-microbilor-si-acarienilor.html
