Ne apropiem cu pași
repezi de Sfintele Sărbători Pascale. Desigur, pașii nu sunt ai noștri, ci ai
timpului…
În această perioadă vom
merge la biserică, mai des ca de obicei; vom petrece mai mult timp cu familia
și cu prietenii, în cadrul meselor organizate; vom fi puși pe distracție și
vizite, beneficiind de timp liber; ne vom închide în casă, pentru a ne bucura
de puținul timp liber (citind și lenevind, de exemplu), etc. Depinde de
preferințele ficăruia dintre noi.
Ideea e că în preajma
unor mini-vacanțe, totul se arată mai altfel decât de obicei – starea de
spirit, gândurile, clipele…
În astfel de momente, mă
cuprinde dorul. Îmi aduc aminte de ea, de a mea copilărie și de cele două sate
(Râciu, județul Mureș, și Nicolae Bălcescu, județul Călărași) care o adăpostesc
în taină.
Închid
ochii și are loc următoarea scenă:
Mi se face dor de bunici,
mai profund ca niciodată. Următorul gând este să-i sun și să îmi promit că îi
voi vizita curând.
Vizualizez cu ochii
minții bisericile de la țară și mă cuprinde liniștea pe care doar acolo am
cunoscut-o.
Soare pe cer și în
suflet, ouă roșii, cozonaci proaspeți, veselie, întregire, familie, povești,
pace. Acestea sunt secvențele filmului meu. Mi se confirmă din nou puterea
timpului și minunăția fiecărei clipe.
Au trecut ani și parcă
totul a fost ieri sau acum o oră.
Concluzie:
Referitor la etapele
vieții, ideal ar fi să nu ratăm fericirea, deviind ca un vagon rebel de la
drumul nostru, ci să urmăm locomotiva, în măsura în care se poate…
Explicații:
Locomotiva este drumul
principal al vieții, acela pe care trebuie să fim.
Vagonul suntem noi,
care urmăm locomotiva.
Devierea vagonului
reprezintă drumul secundar (paralel celui principal) pe care îl alegem din
proprie inițiativă. Din diverse motive, abandonăm drumul principal.
În timp, se poate ivi
un macaz a cărui bifurcație ne poate reîndrepta spre drumul principal, cândva
abandonat. În acea clipă avem liberul arbitru de a urma locomotiva noastră,
care ne așteaptă răbdătoare, sau de a alege să rămânem un vagon nărăvaș, pe un
drum secundar.
De ce mă voi referi de
multe ori, în scrierile mele, la locomotivă și la vagoane?
Pentru că prin fața
casei bunicilor, în comuna Nicolae Bălcescu, județul Călărași - locul care poartă
amprenta copilăriei mele - trece calea ferată; iar eu, când eram mică, adormeam
legănată de cutremurul ușor al patului, provocat de „galopul” trenurilor, fie
spre București, fie spre Constanța, fiind mângâiată de mâna bunicii, și de
vocea ei, șoptindu-mi o poveste.
Pentru că iubesc
trenurile. Au fost punctul de legătură dintre școală și vacanțele minunate, dus-întors,
vară-toamnă, primăvară.
În
loc de final:
Chiar și acum, când îmi
vizitez bunicii și rămân la ei peste noapte, somnul cel mai dulce și cel mai
profund este atunci când trece trenul. Ghidat, evident, de o locomotivă…
Doar că lângă mine nu
mai e mamaia (bunica), care-mi spune povești, căci ea doarme în camera de alături,
cu tataia (bunicul), ci este logodnicul/viitorul soț, cel sortit să-mi fie alături,
care doarme și el profund, în patul copilariei mele, chiar și atunci când trece
trenul.
… Este unul din cele
mai plăcute sunete datorate creației omului: fluieratul trenului concomitent cu
„galopul” său. Somnul cel mai dulce! Cântecul copilăriei mele.
Cam asta îmi place să
fac în timpul liber, în pragul sărbătorilor: să gătesc, să scriu, să citesc, să
gândesc, să-mi aduc aminte!
Sunt fericită (chiar dacă îmi e dor) rememorând
clipele frumoase din copilărie și mă bucur de prezent, cu tot ceea ce implică
el.
SĂRBĂTORI
FERICITE!
