DIMINEAȚĂ

         Totul este atât de intens și, în același timp, atât de profund, încât am impresia că plutesc în neant și nu știu încotro mă îndrept. Chiar dacă nu văd nimic, nu îmi este frică, căci știu că lumina există în acel loc. Nu-mi simt corpul și nu mă văd proiectată nicăieri, dar știu că sunt acolo și mă simt bine, odihnită și încărcată cu o energie de nedescris. Este ciudat să mă simt perfect, să nu-mi mai doresc nimic altceva decât să stau așa, cum sunt acum, și să am aceleași senzații…

          Se face că privesc tavanul. Și chiar îl privesc, îl recunosc: este tavanul prea bine-cunoscut din dormitor. Acum sunt trează, cu ochii deschiși și pierduți în tabloul alb de deasupra capului meu. E interesant să fi afundat într-un somn profund, iar apoi să te trezești dintr-o dată la realitate și să fi din nou om, cu diverse responsabilități și nevoi umane, necesare supraviețuirii.

          

Ceasul indică ora 6.25 a.m.; în 5 minute va suna alarma telefonului, deci nu are rost să mai zăbovesc în pat. Dar, totuși,  mai stau puțin întinsă, să pot asculta păsărelele gălăcioase de afară care ciripesc atât de frumos… Așa își exprimă ele veselia după o noapte de tunete și fulgere, fiind bucuroase de soarele dimineții care strălucește acum pe cer și le încarcă cu voie-bună.

 Apoi mă ridic din pat, le dau bună-dimineața florilor din casă și celor de afară care sunt încă acoperite de stropi de ploaie și încep să mă pregătesc pentru o nouă zi.

 

În timp ce aparatul de cafea îmi prepară, binevoitor, licoarea magică, din curtea din spate mă privește insistent o „madame” pisică care, deși nu e a mea, e, totuși, cumva a mea (de fapt) dar și a celorlalți vecini; parcă mai mult a mea decât a lor. Mă așteaptă să petrecem 10 minute împreună pe terasă, în timp ce eu îmi beau cafeaua iar ea își savurează micul dejun (micul dejun fiind soluția prin care o determin să nu se mai izbească în geamul ușii de la bucătărie).

Astfel, am câteva momente de liniște pe care mi le petrec cu pisica fără un nume oficial, deocamdată, ascultând cântecul păsărelelor gălăcioase mutate pe ciotârna din spatele casei și al unui cuc, care cântă puternic, cât poate el de tare, undeva, în apropierea mea – încă nu am descoperit unde anume.

Acum, că mi-am savurat cafeaua, îmi iau la revedere de la „Madame”, de la natura din fața ochilor și de la iubit și pornesc spre locul de muncă.

Înainte de a ieși pe strada principală, opresc la trecerea de cale ferată. Este 7.40 și iată-l pe „Thomas”, trenul din copilăria mea – nu e chiar același, dar tot un tren este, ceea ce este mai mult decât suficient pentru mine. Îl admir, în trecere, îi dau și lui bună-dimineața și zâmbesc la auzul fluieratului său, prea-bine cunoscut…

Apoi îmi continui drumul, același în fiecare dimineață, și mă amuz când surprind cu privirea câte un șofer care are ochii încă „cârpiți” de somn, luptând din răsputeri cu imaginea patului primitor și cald, lăsat în urmă.

Ajung la sediu, parchez mașina și închid preț de două secunde ochii…Aud cântecul puternic al unui cuc. Să fie același cuc, cel de acasă, sau un altul, prieten cu acesta?

Este începutul unei alte zile, asemănătoare cu cea de ieri, dar unică în felul său, căci este mereu o alta: „Madame” putea să nu mă aștepte la ușa bucătăriei, din diverse motive, și atunci îmi savuram cafeaua de una singură; nu ies din casă, în fiecare dimineață, la aceeași oră și, prin urmare, puteam să nu mă intersectez cu Thomas; etc.

După asemenea momente, voi avea energie pentru întreaga zi, până la apusul soarelui, când pe cer își va face apariția doamna Lună, iar greierașii-artiști îi vor oferi acesteia o serenadă minunată. Probabil că în acele momente, eu voi fi tot pe terasă, martora acestui specacol feeric…