CIRCUITUS II

Sunteți multe, iar împreună... sunteți minunate!

Imaginea voastră îmi bucură ochii, mușchii corpului devin din ce în ce mai relaxați și, când vă zăresc, pătrund instantaneu într-un spațiu feeric.

Acolo, într-un univers galben-auriu, pot fi eu – adică pot fi ceea ce îmi doresc – în timp ce voi sunteți ceea ce sunteți.

Inspir o dată, expir... una dintre voi se desprinde de grup și se lasă - ispitită de pământ - într-o cădere lentă, asemănătoare plutirii. Sunt ușor nedumerită.

Inspir din nou, apoi expir... pe prima o urmează cea de-a doua... Mă cuprinde tristețea. Această imagine, precum un înțelept, vorbește interiorului meu astfel: „Ce să-i faci, copilă dragă? Aceasta este viața!” Ești, apoi continui să fii, însă într-o altă dimensiune. Materia galbenă, minunată, devine humus; deci ele există, însă într-un alt context, sub o altă formă.

Îmi țin respirația - căci sunt totuși om, iar sufletul îmi este cuprins de regret din cauza dispariției lor temporare.

Apoi las aerul să iasă din mine iar plămânii îmi sunt inundați de oxigenul proaspăt.

Rațiunea revine ca din senin și mă hotărăsc să valorific fiecare clipă, să o împart cu ele.

Urmează ce-a de-a treia – pe care o ridic, o sărut, îi zâmbesc și o așez din nou pe sol. Urmează ce-a de-a patra, repet scena, și tot așa, până la ultima.

Existența este infinită. Viața este o continuă transformare.

Oamenii se nasc, spiritele se reîncarnează. Materia respiră.

Au fost 11 trandafiri, bogați în petale galbene și cărnoase care mi-au înviorat privirea și simțurile până în momentul în care au urmat cursul firesc al naturii și s-au întors în mediul din care s-au desprins inițial, doar pentru mine: pământul.

ZIUA ÎN CARE M-AM REGĂSIT

A fost aceea în care mi-am spus că eu contez și am crezut în aceste cuvinte.

La fel de mult ca mine, contează și cei din jurul meu, persoanele pe care le-am ales să îmi fie alături în această viață - să împart bucuriile, poate și supărările, deci să împart totul.

Dacă eu nu sunt bine, din diverse motive, fie că se arată sau nu, ele sunt mai mult sau mai puțin afectate de ceea ce mi se întâmplă.

Efectul acestei situații este crearea unui dezechilibru în spațiul meu de desfășurare a vieții. Dacă nu mă mai simt confortabil și nu sunt mulțumită, atunci, pe zi ce trece tot mai mult, încep să acumulez frustrări, care se vor transforma în suferință.

Cu alte cuvinte, când eu sufăr, durerea mea este revărsată și asupra persoanelor dragi.

Apoi, pe lângă propria supărare, încep să mă îngrijorez din cauza faptului că ele suferă din cauza mea. Greșesc, oare, când susțin că starea noastră individuală are un impact major asupra fericirii colective?

De ce să nu ne pese mai mult de noi înșine? De ce nu înțelegem că suntem cel mai important pion în acest joc, pion care, dacă este sănătos și fericit, lecțiile sufletului încep să fie învățate și, pe această cale, evoluăm?

Oare de ce nu ne dorim cu adevărat să evoluăm?

De ce ne este frică sau de ce suntem indiferenți?

Ziua în care m-am regăsit a fost aceea în care am devenit un martor detașat al acestei vieți.

A fost clipa în care m-am hotărât să nu mai pun nici o răutate la suflet, să nu-mi mai saturez creierul cu tot felul de chestiuni neînsemnate. Cine are puterea de a aprecia ne/însemnătatea unui lucru, a unei situații? EU.

Atunci când te deschizi, când începi să gândești cu adevărat, în profunzime, redobândești și această forță interioară - care, de altfel, îți aparține și este doar a ta.

În termenii noștri, calificăm această forță drept „instinct”. Ca oameni, îl folosim când și când. Ca spirit, ține de esența noastră.

Așadar, ce-ar fi dacă te-ai opri câteva minute din ceea ce faci și ai reflecta mai mult asupra ta? Ești mulțumit de ceea ce ești? Se aseamănă, măcar puțin, viața ta de acum cu cea din răspunsul copilului la întrebarea oamenilor mari: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”

Spre exemplu, într-o primă fază, îmi doream să devin prințesă :-) Mă vizualizam purtând rochii mari, înfoiate, pantofi cu toc, și locuind într-un palat imens, undeva, departe de oraș.

Apoi, afirmam cu tărie că voi fi bibliotecară, apoi editor. Ultimele două meserii au legătură cu scrisul și cititul, cu cărțile - deci cât de cât, încep să mă apropii...

Ziua în care m-am regăsit a fost aceea în care am redevenit EU conștient.

Încă mai am multe de învățat (de reamintit) dar știu că sunt pe calea cea bună. De unde știu? Pentru că simt. Poate cineva să combată ceea ce-mi șoptește sufletul?

Dacă ai pune în balanță momentele în care ai acționat din instinct, cu momentele în care ai analizat, ai întors ceva pe toate părțile și într-un final, după multe cugetări, ai luat o decizie - care sunt momentele/acțiunile/deciziile cele mai reușite, fericite? Spre ce parte se înclină balanța: instinct sau analiză îndelungată? Nu trebuie să-mi răspunzi mie, ci ție însuți.

Și nu confunda instinctul cu impulsul, pentru că fiecare este cu totul altceva.

În jurul nostru vor fi mereu persoane care - voit sau nu - ne încarcă cu/ne transmit energia lor negativă (energie care le aparține sau pe care o preiau și ele de la alții). Din păcate, de multe ori, sunt persoane chiar apropiate.

„De câte ori nu ți s-a întâmplat să prezinți celorlalți o idee sau un obiectiv important pentru tine, și mai apoi să primești o serie de comentarii negative care te-au descurajat?

Mi-am dat seama, în urma experiențelor trăite, că ai nevoie de doar câteva sugestii negative pentru a ucide visul unei persoane.” – E.M.

Și ce este de făcut? Știu că sună dureros, dar trebuie să blocăm traseul energiei lor transmisă nouă.

Cu alte cuvinte, „Nu te îndemn să faci lucruri nebunești sau să nu îi mai respecți pe ceilalți, însă vreau să te ajut să te deconectezi puțin de toți cei care nu merită timpul și energia ta.

Tu nu poți lăsa ca opiniile celorlalți să îți saboteze visurile și să îți scadă încrederea în sine. Fiecare dintre noi primește o viață, iar tu, azi, ești aici pentru a îmbunătăți viața ta și a merge în direcția corectă.” – E.M.

Și aceasta nu înseamnă că trebuie să întorci spatele acelor persoane, ci doar să încerci, dacă este posibil, să rărești contactul cu ele.

„Fiecare dintre noi interacționăm cu oameni. Omul nu poate să trăiască singur și are nevoie permanent de a fi înconjurat de către ceilalți. (...) Alături de oameni plângem, râdem și alături de ei împărtășim fiecare moment din viața noastră mai mult sau mai puțin plăcut. Însă nu toți cei care ne ies în cale sunt oameni care ne ajută în viață. Sunt sigură că ai întânit cel puțin o persoană care îți influențează în mod negativ viața și de la care ai dobândit anumite vicii.

Foarte mulți dintre noi nu avem puterea de a observa acele relații toxice cu anumiți oameni și modul în care aceștia ne influențează bunul mers al vieții. (...)” – E.M.

Este foarte important pentru tine, dacă alegi acest drum al regărisii, să fii înconjurat de persoane evoluate, pozitive, dornice să te cunoască și capabile să te ghideze.

„Ai nevoie în viața ta de oameni care să te iubească necondiționat, de prieteni adevărați, acei oameni care văd durerea din ochii tăi în timp ce restul lumii crede încă în zâmbetul gol de pe fața ta.” – E.M.

Acesta este doar un sfat. În final, toți avem liberul arbitru și trebuie să acționăm așa cum ne spune inima că este mai bine – asta dacă învățăm să o ascultăm.

Te întrebi dacă sunt fericită? Da, sunt. Sigură de ceea ce fac? Nu neapărat, și poate nu întotdeauna. Dar trebuie să am încredere. Și am. Cam de aici încep să construiesc siguranța - cu multă încredere.

Orizontul mi s-a deschis, iar Universul este inimaginabil. Nimeni nu-ți poate garanta ceva, ci trebuie să înveți să simți, dacă îți dorești să obții asta și să te lași ghidat de sentimente. Pentru că ești un suflet frumos și chiar dacă încă nu ești conștient, poate, de valoarea ta – crede-mă pe cuvânt că ești prețios. 

Cu drag,

Andreea-Liliana și psiholog Elena Mazuru

MIREASMA COPILĂRIEI

În general, copilaria este cea mai inocentă parte a vieții și cea mai frumoasă etapă pe care o parcurge omul, plină de amintiri curate, care ne dau putere să mergem mai departe, în viața de adulți - căci atunci când întâmpinăm greutăți, acele momente frumoase ne alină sufletul și ne aduc zâmbetul pe buze, rememorându-le.

Este ca și cum ai mânca scovergi făcute de o terță persoană, dar gustul lor (chiar dacă nu e același) îți amintesc cu drag de bunica ta, care îți făcea cele mai bune scovergi din lume.

În acel moment are loc o „teleportare” a ta direct în trecut, într-una din zilele când îți priveai bunica cum întorcea scovergile în tigaie, fredonând o melodie de-a Irinei Loghin sau de-a Mariei Dragomiroiu, deodată cu radioul…

M-am trezit în această dimineață cu dorința de a privi cerul – este acoperit de nori, posibil să înceapă ploaia ceva mai târziu. Dar nu acest aspect mi-a atras mie atenția – ci raza de soare care s-a trecurat printre norii gri, mângâindu-mi chipul; am privit-o preț de câteva clipe și m-am bucurat de ea, apoi a dispărut, iar ochii mei au rămas pierduți în marele ocean plumburiu.

Norii de ploaie sunt precum etapele intermediare ale vieții, care ne conduc spre evoluție. Această frază îmi trece prin minte acum, dar mă voi gândi la ea mai târziu.

Aproape orice obiect, peisaj, culoare sau mireasmă, îmi aduce aminte de ceva, ca și cum se creează un anumit context, iar ochii proiectează anumite imagini, rupte parcă dintr-un film. Spre exemplu, ultima dată când am privit cerul în profunzime, a fost atunci când am zburat cu parapanta, și era senin. Apoi încep să retrăiesc tot ceea ce am simțit atunci, când eram în aer, acea senzație de pierdere în libertate pe care cred că o au zburătoarele.

Este foarte interesant mecanismul în care funcționează mintea noastră, cum putem bloca voit sau involuntar amintiri legate de tot felul de evenimente care s-au petrecut, sau cum creierul „le selectează” pur și simplu, refuzând sau nu să își aducă aminte de unele dintre ele.

Poate acum nu mai știu exact ceea ce am făcut ieri, pe vremea aceasta, dar îmi amintesc, cu siguranță, de unele momente din copilarie, de acum 15-20 de ani, care îmi apar mai vii ca oricând în fața ochilor. Corpul copilului a crescut, a devenit „om mare”, cu diverse responsabilități și gânduri cotidiene și nu numai.

Nu pot rămâne ancorată în anii trecuți, pentru că aș rata frumusețea zilei de azi. Mâine mă voi gândi la această zi ca cea care a fost, iar eu vreau să țin pasul cu timpul, nu să rămân mereu cu o clipită în urma sa.

Azi, 14.10.2015, tot ceea ce reprezenta cândva tot universul meu, al copilului Andreea, a ajuns să fie închis în suflet ca într-o cutie pe care scrie: „FRAGIL – AMINTIRI”.

Depășind acea etapă lipsită de griji pe care numai copilăria mi-a oferit-o și urmând cursul general - acceptat al existenței, mă aștepta o viață de adult, care acum este onorată.

Îmi doresc ca timpul uman să fie răbdător cu mine, iar eu să ofer ceea ce se așteaptă, ceea ce mi-am propus într-un anumit moment pe care acum nu mi-l mai amintesc.

Ei, dar noaptea… Noaptea sunt din nou copilul care visează că zboară spre împlinire, tot mai în profunzime. Vis sau realitate, în pofida unui statut mai aparte, a unui nume sau a unei anumite ținute, toți suntem copii, în esență.

Diferența dintre un copil și un adult este că cel din urmă trebuie să simtă momentele în care este important să lase să iasă la iveală copilul din el, pe când primul își trăiește pur și simplu copilăria, fără alte gânduri.

Învață să trăiești curat și cheamă-ți sufletul din „vacanță”. Permite-i să fie el: pur, simplu… Autentic. Și copil când trebuie!