Dintre toate poveștile spuse de mamaia, una mi-a ramas
bine întipărită în suflet. După ani buni, îmi aduceam aminte firul acțiunii, de bunătatea personajului principal, dar bineînțeles că am mai pierdut din detalii și
aveam nevoie de o reîmprospătare bună a memoriei.
Într-o primă fază, am apelat tocmai la naratoarea mea:
„- Mamaie, cum era
povestea aceea pe care mi-o spuneai tu când eram mică?
-Care, maică? Că ți-am
spus atâtea...
-Aia care îmi plăcea mie
cel mai mult, cu cel care merge prin diverse locuri și ajută un ren, și nu mai
știu...
-Aaaa, cu Merghen.
Aoleu, cât mă mai puneai să ți-o repet. De multe ori mai adormeam și eu, că deʼ,
eram obosită, dar urechile tale erau tare ascuțite. Mai uitam și eu, maică,
cine ținea minte toate detaliile și mai inventam pe unde uitam cum era, dar tu
nu, mă corectai și-mi spuneai că nu așa ți-am spus...”
Și așa am început să râdem amândouă și să încercăm să ne
aducem aminte de Merghen.
Pasul următor a fost (după ce m-am luminat, într-un final) să
apelez la tehnologia modernă ai cărui beneficiari suntem și uite așa am căutat
pe Google povestea lui Merghen (basm de origine rusească), pe care o aveți mai
jos.
Mi-am promis că și copiii mei vor auzi de el.
Îți mulțumesc, mamaie!
P.S. Mi-au plăcut mereu basmele. Cine se cred aceia care
ne spun să nu credem în ele? :)
Merghen şi prietenii
lui: Poveste populară rusă
Trăia odată, pe malurile pârâului Gorin, un
tânăr bun la suflet şi curajos, pe nume Merghen. Pescuia, vâna şi niciodată nu
se întorcea acasă cu mâinile goale. Dar Merghen nu vâna niciodată decât îi era
necesar pentru hrană.
Într-o zi, ca de obicei, s-a pregătit şi a
plecat la vânătoare. A mers şi a tot mers, până a ajuns la Amur, dar n-a întâlnit nici
urmă de vânat. A pornit Merghen mai departe, prin locuri încă neumblate, pe
acolo, unde domneşte asupra fiarelor sălbatice ţarul taigalei – tigrul uriaş şi
bătrân.
A mers Merghen pe la marginea pădurii şi,
deodată, a văzut un ren împotmolit într-o mlaştină adâncă. Când Merghen se
apropie, renul îl rugă:
–
Salvează-mă, Merghen, scoate-mă din mlaştină!
Vânătorului i se făcu milă şi-l scoase din
mlaştină. Se scutură renul şi-i zise:
–
Merghen, să mă chemi, când vei avea nevoie de mine.
Aşa grăi renul şi se afundă în pădure. Iar
Merghen se porni mai departe. Mergea el prin taiga şi privea cu atenţie în
jurul lui. Şi iată că zări o furnică, strivită sub nişte vreascuri de stejar.
Îl rugă furnica pe vânător:
–
Merghen, salvează-mă!
I se făcu vânătorului milă de furnică, dădu
vreascurile la o parte şi o aşeză pe mână.
–
Îţi mulţumesc, Merghen. Să mă chemi, când vei avea nevoie de ajutorul meu.
Porni Merghen mai departe pe malul Amurului.
Ajuns la o cotitură, hotărî să se odihnească puţin pe malul apei albastre.
Tocmai îşi scotea traistă, când auzi un glas răguşit:
–
Merghen, mor, salvează-mă! De trei zile zac aici, pe mal.
Vânătorul văzu pe malul apei un nisetru uriaş.
Merghen îşi propti umărul în coastele peştelui şi-l împinse cu greu spre rău.
Ajunse nisetrul cu coada în apă, o plezni cu putere şi dispăru. După câteva
clipe, din ape se arata capul nisetrului:
–
Îţi mulţumesc, bunule Merghen. Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutorul meu,
să mă chemi.
Se odihni vânătorul, apoi plecă mai departe.
Deodată îi apăru în faţa ochilor un cătun necunoscut. Din casa cea mai mare şi
mai bogată îi ieşiră în întâmpinare un bătrân voinic, cu priviri viclene şi o
bătrână.
–
Cine eşti? întrebă cu blândeţe bătrânul.
–
Sunt un vânător, răspunse Merghen. Am vânat în taiga, dar văzând cătunul acesta
mi-am zis că nu mi-ar strica să mă opresc şi să mă odihnesc o ţară.
–
Dacă asta ţi-e dorinţa, atunci fii binevenit la noi.
Intrând în casă, n-apuca Merghen să facă ochii
roată ca şi auzi un zângănit de tăvi şi în pragul încăperii apăru o fată
neasemuit de frumoasă. Pe faţa ei ca bronzul străluceau ochii ca două stele,
iar pletele ei negre, precum noapte, i se revărsau pe spate.
–
Ehei, ţi-a plăcut fata mea? Întreba bătrânul.
–
Multe fete frumoase trăiesc pe malurile Amurului, dar aşa o frumuseţe de faţă
n-am mai văzut, fu nevoit să recunoască Merghen. Dă-mi-o de soţie. Drept
răscumpărare, o să-ţi aduc un dar bogat.
–
Treaba asta nu-i chiar aşa de simplă, Merghen, răspunse bătrânul cu privirea
vicleană. Mulţi vânători au vrut să-mi fie gineri, dar toţi, cam o sută, mi-au
ajuns robi. O să-ţi dau trei porunci. Dacă le duci la îndeplinire, îmi vei fi
ginere, dacă nu, îmi vei fi rob. Gândeşte-te bine şi spune-mi dacă te
învoieşti?
–
Mă învoiesc! zise Merghen, fără a mai sta pe gânduri.
–
Slugile mele credincioase, aduceţi-mi cizmele de fier! Strigă bătrânul.
Slugile abia-abia târâră cizmele grele ca
plumbul.
–
Uite cizmele de fier. Dacă la noapte izbuteşti să le toceşti, atunci să vii
după a doua poruncă – zise bătrânul şi plecă.
Merghen lua cizmele şi plecă în taiga.
“Trebuie să trăieşti câteva vieţi ca să
apuci să toceşti cizmele astea” – se gândi el cu amărăciune. Şi, deodată,
Merghen îşi aduse aminte de ren.
–
Renule, prietene, vino şi ajută-mă! îl chemă el.
Abia se stinse ecoul acestei chemări că renul se
şi află în fata vânătorului. Merghen îi povesti necazul. Fără a mai răspunde,
renul îşi baga picioarele din faţă în cizme şi o porni în fugă spre munţi. Doar
scânteile, ca nişte steluţe, arătau în noapte calea urmată de ren. În vremea
asta, Merghen se întinse pe iarbă şi adormi. Dimineaţa, când s-a trezit, renul
se şi află în faţa lui. Se uită vânătorul la picioarele renului şi văzu că doar
carâmbii mai rămăseseră din cizmele de fier nou-nouţe.
S-a bucurat Merghen şi l-a sărutat pe botul
negru, catifelat, apoi apucând carâmbii, porni în grabă spre sat. S-a apropiat
de casa stăpânului şi s-a apucat să ciocănească în uşă cu putere. A ieşit
bătrânul din casă.
Marghen îi aruncă la picioare ce mai rămăsese
din cizme şi-i zise:
–
Rosteşte a doua poruncă!
Uluit de cele văzute, bătrânul rămăsese fără
grai. Când îşi veni în fire, începu să ţipe:
–
Slugilor, aduceţi-mi cinci saci cu mei!
Bătrânul a împrăştiat astfel meiul, încât
grăuntele s-au risipit prin întreg satul. Apoi îi zise flăcăului, cam în
zeflemea:
–
Acum strânge tot meiul, până la ultimul grăunte. Ai răgaz o zi.
Merghen ieşi în câmp, se aşeză pe pământ şi
strigă:
–
Furnică, prietena mea, vino-mi în ajutor!
S-a apropiat furnica de flăcău. Acesta îi spuse
ce poruncă i-a dat bătrânul. Şi-a chemat furnica toate surioarele. Într-o
clipită s-a strâns o aşa mulţime de furnici, încât în tot satul nu mai vedeai
un petic de pământ. S-au apucat furnicile să culeagă grăunţele de mei. N-apuca
Merghen să-şi termine de fumat pipa, că tot meiul fu cules şi pus în saci.
Flăcăul mulţumi din inimă furnicilor şi se duse
la bătrân. Acesta rămase şi mai uimit de cele văzute. Se scarpină în ceafă şi-i
zise:
–
Îţi dau ultima poruncă. Dacă o îndeplineşti, fiica mea va fi soţia ta. Demult
de tot, când tatăl meu era tânăr a scăpat în apele Amurului un inel de aur.
Gasete-mi-l până la asfinţitul soarelui.
Se întristă Merghen şi ieşi din casa cam
poticnindu-se. Dar iată că prin fereastra zări basmaua fetei, apoi pe fata
bătrânului în persoană. Văzând-o, se veseli inima tânărului vânător, se duse la
malul răului şi începu să cheme:
–
Nisetrule, stăpânul tuturor peştilor, vino şi ajută-mă!, strigă el de trei ori.
Se învolbura Amurul, se–nspuma şi din apă se
ivi capul nisetrului. Merghen îi împărtăşi necazul său. Fără nici un răspuns,
nisetrul se scufundă în adâncuri şi strânse peştii Amurului. Cu toţii, mari şi
mici, peştii scotociră fundul râului şi găsiră inelul de aur. Nisetrul îi dădu
vânătorului inelul. Bucuros, Merghen îl duse bătrânului. A primit bătrânul
inelul, i-a mulţumit, apoi şi-a luat fata de mână şi a condus-o spre Merghen.
–
Vânătorule viteaz şi îndemanatec, uite-o pe fata mea – zise el. Ţi-o dau de
soţie. O dată cu ea primeşte-mă şi pe mine, bătrânul ei tată, împreună cu robii
şi slugile mele, cu întreg satul.
Merghen răspunse:
–
Mă învoiesc, dar din această zi, n-or să mai fie nici slugi, nici robi, toţi
vom fi egali, toţi vom fi prieteni.
De atunci, au trăit fericiţi şi în bună
înţelegere. Şi norocul niciodată nu i-a părăsit pe vânătorii acelui sat.
Sursa: Poveşti nemuritoare.- Bucureşti, Ed. Ion
Creangă.
