CRETA. HELLO, MY FRIEND!

Miercuri, 13 iulie 2016, ziua lui Robi. Zburăm... zburăm departe, undeva unde totul e aproape perfect, unde cerul sărută pământul cu atâta pasiune, încât soarele le zâmbește localnicilor, iar ei, la rândul lor, își zâmbesc unii altora, și turiștilor pe care îi întânesc...

„Hello, my friend! Have a nice day, my friend!”

Grecia. Mai exact, Creta. De aceasta dată, am ales insulă și nu continent.

M-am trezit dis-de-dimineață agitată – mult mai agitată decât sunt de fel – și am început să mă învârt prin casă. Mă învărteam la propriu, chiar nu mai aveam nimic de facut, doar cu o săptămână înainte începusem să tot fac bagaje, să merg la cumpărături, sa împachetez, să fac curățenie prin casă (nu știu de unde obsesia asta de a lăsa casa curată înainte de a pleca undeva, ca mai apoi, când revin, să o găsesc plină de praf și să o iau de la capăt).

Aveam emoții, emoții mari. Urma să mă întânesc cu ea, cu marea.

Nu vreau sa par obsedată, siropoasă, sau exagerată, dar chiar iubesc marea. Plâng de fericire când o văd, și mă cuprinde o stare... pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Am așteptat această întânire cu sufletul la gură. Urma o săptămână petrecută în doi – noi doi, oamenii, și ea, marea cea frumoasă, cea misterioasă, care ne umple inimile de bucurie.

Aegean. O companie de care suntem foarte mulțumiți. Care ne-a dus și ne-a adus cu bine :)

Dupa 2 ore de zbor, alte câteva ore petrecute prin aeroport – du bagajul, ia bagajul – iată-ne, Creta, am ajuns! Mai exact în Gouves, la 17 km de Heraklion.

Ne-am admirat hotelul, unul frumos, de altfel, însă cu tot confortul necesar și un personal drăguț și amabil, doar am tras cu ochiul spre piscinele puse la dispoziție și am fugit spre mare! Cui îi pasă de piscină, de mâncare, de băutură? Acelea mai puteau aștepta. Proritar era acum să mergem să întânim marea...

Cam așa arată o după masă în care nu-ți mai pasă de nimic...

Așa, ca de ziua soțului meu. Un vin local foarte bun.

Am ajuns pe plaja undeva pe la orele 17.30. Ne așteptau aproape 3 ore de bălăcit și lenevit, sub soarele acela binecuvântat. Era ziua soțului meu... Și de ziua lui mi-a dăruit marea. Iar eu... cizme de motor.

Joi, 14.07.2016. De dimineață am avut întânire cu o angajată a agenției care s-a ocupat de noi pe parcursul sejurului, pentru a alege excursiile opționale în care urma să mergem, să cunoaștem și mai bine Grecia asta frumoasă.

Cu toată inima, am ales două excursii, fiecare fiind pentru o zi întreagă: vineri – Insula Gramvousa și Laguna Ballos; iar duminică – insula Santorini...

Aceasta era o zonă în apropiere de noi, unde nu se făcea plajă pentru că erau multe pietre.

Încă albi dar fericiți pentru că am ajuns acolo unde ne-am dorit.

Aici aveai toate motivele să zâmbești :)

Eram ușor gândită. A fost a doua oară când m-am fentat de una singură în Grecia. Am cerut „lemonade” și mi s-a adus Fanta de lămâie...

Vineri, 15.07.2016 – Insula Gramvousa și Laguna Ballos

Cred că o pozele din lagună reflectă cel mai bine starea mea de spirit din acel moment: eram fericită, la început de concediu, într-un loc pe care nu greșesc deloc și nu exagerez când îl descriu ca fiind pur și simplu un paradis, sau cel puțin, o parte din acesta.

Mai întâi am fost pe insula Gramvousa:

Încă nu știu să fac selfie, dar vă rog să apreciați tentativa de turban din capul meu :D

Plaja din Gramvousa era plina de pietre și pietricele dar apa... superbă!

Apoi ne-am îndreptat spre Ballos:

Înapoi pe vaporaș, așteptând să văd laguna cea vestită

Pe când admira mai bine marea, nevasta îl terorizează cu pozele... 

Locul unde am fost lăsați să explorăm împrejurimile era divizat cam în 3 părți: marea, apoi laguna cu apa mică și caldă, și iar marea. 

Aici era o parte din mare...

Laguna Ballos. O splendoare...

După porțiunea aceasta de uscat, era a doua parte din mare, unde era și vaporul nostru.

La îmbarcarea pe vapor (în drum spre lagună) ni s-a făcut tuturor turiștilor câte o poză personalizată, iar turiștii puteau opta pentru cumpărarea sa, dacă erau mulțumiți, sau o puteau lăsa acolo, nu era nici o supărare.

Bucuroși, ne-am cumpărat acea poză, pentru că ne-a plăcut la nebunie.

Însă laguna ne-a vrut pe noi ca amintire. Nu știu cum s-a întâmplat, cum am reușit, ce am făcut sau ce n-am făcut, însă am pierdut poza aceea, cel mai probabil când am traversat laguna, cu bagajul în spate, în drum spre mare...

Încă am un gol în suflet, dar nu sunt supărată. Daca ea ne-a vrut... Îi lăsăm acel cadou cu mare drag, pentru imaginile din acest spațiu feeric și sentimentele care mă încercau când ochii nu mai știau spre ce parte superbă să privească.

Noi doi și picioarele :)

Sâmbătă – program cuminte, de stat la plaja din fața hotelului, bălăceli muuuulllteee în valurile mari și frumoase ale mării, plimbări pe faleză, somn de după masă, iar plajă și iar odihnă, și, printre ele, încântarea papilelor gustative cu mancarea grecească, care e de-a dreputul minunată: bogată în fructe și legume, multă brânză feta (favorita mea), multe măsline, și peste tot oregano (care e condimentul meu preferat).

Carnea... am înțeles de la Robi că era foarte gustoasă, deci putem spune că da, grecii știu să gătească, și știu să mănânce sănătos, fără să exagereze.

O pisi prietenoasă, dar care se mișca într-una și n-am putut să-i fac o poză mai clară.

Duminică: ei bine, Santorini. Greu te-am ajuns, dar a meritat. A meritat să îndurăm 6 ore de mers cu vaporul (3 ore dus, 3 ore întors), pe o mare cam agitată, cu un vas mare, dar care se clătina în toate direcțiile... Palizi, amorțiți, ciufuliți, epuizați. Cam așa am pășit pe această insulă, care ne-a energizat de îndată. 

Cum arăta Santorini în acel moment? Ei bine, soarele strălucea cu toată puterea lui pe un cer albastru-profund, iar arhitectura acestei insule (care se zărea odată ce autocarul urca spre vîrful insulei) ne-a lăsat pur și simplu fără cuvinte, ne-a obligat să abandonăm starea ciudată în care ne aflam. Mai mult decât atât, forfota din străduțele înguste, cu pereți înalți, ne îndruma să ținem pasul cu ceilalți turiști pentru a explora cât mai repede și cât mai mult din minunățiile de pe această insulă. 

Cam așa arătau străduțele înguste

Noi am vizitat două orașe: Oia și capitala insulei - Fira. Ce aș putea spune despre acestea? Am hoinărit prin ele cu gura căscată. Nu-mi puteam imagina că voi apuca să văd în această viață atâta frumusețe adunată la un loc.

Culorile predominante în această insulă sunt alb, albastru, negru și maroniu-roșcat. 

În poza de mai sus, în spatele meu se vede un vulcan activ. Sper să stea cuminte multă vreme, pentru a permite cât mai multor oameni dornici să viziteze ceva special, să ajungă pe insula Santorini.

Pe această insulă se fac niște vinuri excelente (din cauza vânturilor puternice, vița-de-vie nu este sprijină pe pari, pentru a crește în sus, ci este lăsată la pământ, să se extindă într-o formă circulară), se poate admira cel mai frumos apus de soare, și.. este o insulă foarte scumpă, asta cred că e bine să menționez. Multe celebrități grecești și internaționale au trecut pe aici, pentru a filma videoclipuri sau secvențe din filme renumite, unele chiar și-au achiziționat vile impunătoare, atât de mult s-au îndrăgostit de această insulă. Ghidul ne-a spus că o astfel de celebritate este tocmai Angelina Jolie.

Mă bucur că am ales insula Creta pentru lăfăit la soare și la plajă, unde nisipul este fin, plajele întinse și apa numai bună de scăldat, iar insula Santorini a rămas pentru o vizită de o zi întreagă. Cred că a fost mai mult decât suficient. Plajele acestei insule sunt pentru cei care vor ceva diferit, nu sunt foarte întinse, și nici fine, fiind o insulă vulcanică. Dar este de-a dreptul spectaculoasă și poate fi aleasă, cu siguranță, ca destinație pentru un concediu întreg - pentru cei care vor ceva mai aparte.

Drumul de întoarcere în Creta a fost lung și... lung, dar a meritat! Mă îmbărbătam uitându-mă la pozele care au imortalizat frumusețea insulei Santorini. Nu eram în cele mai bune toane, dar știam că merită să fac un ultim efort, să rezist până ajung pe uscat. Apoi stările ciudate și amețelile provocate de mare vor trece, că doar toate trec.

Așa a și fost, cu mențiunea că luni dimineața, tavanul încă se învârtea. Deci valurile imaginare încă își făceau de cap. Acesta este „monstrulețul”: 

Dar mulțumim din suflet întregului echipaj pentru că am ajuns cu bine pe uscat. :)

Luni și marți – zile de plajă, cumpărături de suveniruri, plaja din nou, plimbare... Odihnă, cu alte cuvinte. Stăteam la plajă, ne aruncam în valuri, și amandoi rămâneam cu orele în apă și uitam de noi.

Dar mintea mea nesuferită deja se gândea la plecare, în loc să mă lase să mă bucur cu totul, de tot ceea ce încă aveam: marea, aveam marea în ochi, în suflet, în sânge. 

Miercuri, dis-de-dimineață. Ultimul mic dejun, ultimul răsărit de soare în Creta, ultimul expresso savurat pe terasă în timp ce unii turiști super-entuziasmați, proaspăt cazați, se îndreptau spre plajă. Lacrimi în ochi... lacrimi multe. Părți din sufletul meu acesta mare rămâne în multe locuri din lume, locuri în care am fost și care m-au impresionat. Dar el se regenerează, în timp.

Însă până atunci, până se întâmplă asta, o mică parte din el lipsește.

Iar eu încă simt mirosul mării... încă simt briza cum îmi mângâie părul, încă simt soarele cum mă încălzește.

Încă simt marea, mai vie ca oricând, prin colțul meu de suflet care a rămas în Creta, rupt din aproape-întregul care acum s-a întors în dulcea noastră Românie...

Deasupra Greciei

O insuliță. Încă în Grecia...

În apropiere de România.

România :)