ȘI DE CE N-AM RĂBUFNI, UNEORI?

Câți dintre noi n-am trecut, oare, prin N momente în care am simțit că ne fuge tot pământul de sub picioare?

Azi, când scriu aceste rânduri, sunt foarte calmă, liniștită, împăcată și fericită.

Acesta este momentul prielnic pentru a gândi și pentru a analiza un alt moment, poate mai greu, prin care am trecut și pentru a ne înțelege, pur și simplu.

Când suntem triști, supărați, nervoși sau deprimați, totul este altfel: noi, cei din jurul nostru, lumea în sine, culorile, gusul, mirosul...

Totul capătă o nuanță de gri, ca în poezia bacoviană.

Să vedem, la rece vorbind, cum ar trebui sa te comporți și cum te comporți, de fapt, în momentele în care simți că nu mai ai răbdare sau nu mai ai stare, că totul se îndreaptă spre anapoda, că rezolvările unor situații îți scapă, pur și simplu, printre degete, și că nu îți mai găsești locul în propria viață?

În jurul tău vezi doar chipuri mulțumite și care te sfătuiesc repetitiv să fii tare, să nu te lași, pentru că totul va fi bine - timp în care tu nu vrei altceva decât să te faci mic, mic, mic de tot, și să te pierzi în plapuma patului sau sub pat, dacă se poate.

Ce știu ei? Pe bune, de ce se amestecă?

Alții merg atât de departe încât îți recomandă să citești cărți motivaționale, pentru că acolo vei găsi răspunsurile pe care le cauți cu atâta îndârjire; că trebuie să zâmbești, să fii optimist, să te bucuri de soare, de ploaie, de faptul că trăiesti, că respiri.

La masele organizate în familie sau la întâlnirile cu prietenii, ai impresia că toți te compătimesc, ca în privirile lor căutătoare în ceea ce te privește, există milă...

Știi că au dreptate, că sfaturile lor sunt bune, dar și ei omit ceva: că în teorie toți suntem profesori.

În practică însă, tu vezi lucrurile în același mod cum le-am descris mai sus sau nu le vezi, nu mai vezi, nu mai auzi...

Cum rămâne cu sufletul tău, cu starea ta de amorțeală, cu lipsa de chef? Ce să mai spun de mintea ta care refuză să mai colaboreze în mod logic cu restul corpului, așa cum o făcea altădată?

În astfel de momente, simți că ai avea nevoie să fii lăsat în pace, să fii singur într-un spațiu deschis, în natură, în vârful unui munte, dacă se poate, și să strigi, să strigi cât poți tu de tare, cât te țin plămânii, până scoți din tine și ultima greutate pe care o ai pe suflet. Trebuie să te eliberezi, să i te confesezi naturii...

Iar apoi, epuizat fiind de atâta efort, ai nevoie de un umar pe care să-ți sprijini capul și să plângi, să plângi cu sughițuiri, pentru a cicatriza rana. Atât, doar un umar, și, eventual, o mângâiere pe creștet. Nu vrei ca persoana respectivă să îți vorbească, ci doar să fie lângă tine. Cel mult, îți poate adresa câte un „Șșșșștttt...Șșșttt”, așa cum mamele își liniștesc bebelușii după o porție de plâns.

Nu suntem nici nebuni, nici mai altfel, noi, cei care avem momente - sperăm cât mai rare - în care avem nevoie doar de ... liniște.

De regulă, sunt binevenite încurăjarile celor dragi și avem nevoie de ei fizic și psihic pentru a depăși momentele neplăcute; dar mai sunt și câteva excepții, în care tot ceea ce ne dorim se rezumă la timp și spațiu pentru a ne aduna, a ne reveni, a ne regasi și de a redobândi puterea de a merge mai departe.

Acela de mai sus este un scenariu interesant și discutabil.

Cu toate acestea, următorul lucru pe care trebuie să îl facem este să observăm de când suntem așa. Dacă aceste stări sunt permanente sau repetitive, atunci este clar că avem nevoie de ajutor specializat. Nu merită să mai treacă absolut nici o zi fără să ne dechidem în fața unui om capabil să ne înțeleagă stările și să ne ajute.

Dacă este peste putința noastră să depășim singuri momentele de acest gen, este indicat să ieșim la lumină - să scoatem capul din plapumă, cum s-ar spune.

De fapt, de ce să vorbim despre supărări când vara aceasta este atât de frumoasă, când ne aflăm în perioada concediilor, când oamenii se relaxează și primesc energie de la mare, de la munte...?

Poate cei care deja s-au întors din vacanță ar avea nevoie de întăriri sufletești (Yuuhhuu, I'm here!!!) ? Sau cei care tot o amână...? :))