MĂIASTRA PASĂRE

www.pinterest.com

A trecut ceva timp de când nu am mai scris ceva, așa, din tot adâncul inimii mele.

Ultimul articol, în care scriam despre bebe și sarcină a fost opera a 40 de săptămâni...

Asta nu înseamnă că mintea mea lenevește. Din contră, atât ea, cât și sufletul, împreună, nasc gânduri, idei, cuvinte, momente...

Doar că acum am o mogâldeață mică, dragă și scumpă căreia i le pot șopti la urechiușă.

Petrec mult timp cu minunea mea, Dominic. De fapt, tot timpul meu se împarte cu el. Viața e altfel acum, totul mi se pare mult mai solicitant, dar inimaginabil de unic și de frumos.

Și m-am schimbat. Funcționez altfel acum - pe repede înainte, când trebuie sa ieșim la plimbare, și pe slow motion, când doarme și îl privesc, îl admir și îmi frec ochii, să mă asigur că nu visez și că e al meu și că e acolo, în pătuț.

Și a trecut timpul... a trecut o perioadă bună din viață, dacă stau să mă gândesc. Nu că aș fi bătrână,  dar în noiembrie voi împlini 28 de ani. Deci ceva tot a trecut.

Momentele cheie din viața mea de până acum s-ar rezuma cam așa: căminul/grădinița, școala, liceul, facultatea, masteratul,  căsătoria,  nașterea copilului, botezul lui bebe (urmează).

Iar bebe are aproape o lună. O lună de când ne completează, de când ne luminează viața și  ne încălzește sufletul ...

Aș pune totul pe pauză. Să stea așa. Să rămână așa. Să opresc timpul... dar nu, nici dacă aș avea puterea respectivă nu aș face asta, într-un final. Pentru că acum nu mai este vorba despre mine, timpul meu, ci despre timpul nostru și creșterea lui Domi.

Revenind la somn - pentru că atunci omul se hrănește cu adevărat prin suflet - atunci când bebe doarme și nu am de „alergat” prin casă cu diverse treburi de gospodină, pur și simplu stau și îl privesc și mă încarc cu gânduri pozitive, îmi bucur inima așa cum știu eu mai bine.

Nu știu de ce, dar următoarea poezie este despre libertate – el, dormind, este liber. Probabil că inspirația mea are rădăcini mai vechi, din aspectul că omul (ceea ce se vede, ceea ce este palpabil) este de fapt haina sufletului. Cu alte cuvinte, este o „îngradire” a sa, ba chiar o limitare - dacă stăm să ne gândim că trebuie să avem o anumită conduită în societate.

De ce? Simplu. Imaginați-vă că mă vedeți în mijlocul centrului din Tg. Mureș, undeva pe la prânz, cu o salteluța de sport, făcând yoga sub soarele cald, în toată forfota aceea a orașului.

Normal că aș fi etichetată într-un anumit fel. De aceea spun că omul este totuși limitat, îngrădit. Oricât de liber spui și afirmi ca ești, de fapt, chiar nu ești. Te minți singur dacă susții totuși asta.

Ei bine, de aici și poezioara de mai jos. Are legătură cu liberatea, avuția și sacrificiul...

Era odată,  cândva,  într-un ținut îndepărtat

O pasăre măiastră, ținută în colivie;

Deși iubită fiind până la cer și înapoi

Și o știa și Universul, că așa a fost să fie...

Ființa înaripată era însă tare tristă,

În pofida faptului că regele o venera și

aproape tot ce inima sa dorea îi oferea,

Motivul fiind că libertatea sa îi era îngradită

Și numai ea știa cât de mult o durea!

Așa-i treceau zilele și nopțile,

Închisă într-o colivie din cel mai prețios aur

Al său stăpân temându-se

Să nu o piardă, căci fără ea tristețea

Îi va stăpâni trupul, mintea și gândirea.

Venise însă ziua când din iubire

Și-a călcat pe suflet și a eliberat pasărea din colivie,

Cu lacrimi în ochi facându-i semn

Să zboare 'colo, spre văzduh

Să tot zboare, spre Apus...

Și ce sa vezi, Măiastra Pasăre pe loc stătea

La rândul său călcându-şi pe suflet și pe dorința de a zbura

Hotărâtă fiind să îi rămână alături la palat

În detrimentul libertății de a-și afla.

Atunci se pune întrebarea,

O fi iubirea pământească și un sacrificiu

Când ființele renunță la a mai fi autentice

Îndepărtâdu-se încet, încet de-a lor matrice?