http://www.capponieditore.it
Am „filosofat” de multe ori pe tema vieții, a lumii
în care trăim, a omenirii, a stilului de a ne petrece timpul.
Poate că, pentru unii, acestea rămân la stadiul de
filosofii înțelese doar la nivel teoretic, alții chiar aplica teorii,
experimentează și dau frâu liber curiozității care îi tot încearcă de ceva
vreme.
Ceea ce mi se pare mie un pic ciudat este faptul că
admitem aproape toți că avem un timp-limită pe acest pământ, într-un ciclu de
reîncarnare, și, cu toate acestea, pe parcursul
vieții nu ajungem să ne valorificăm suficient de mult, nu iubim atât de mult pe cât putem,
nu zâmbim din tot sufletul, nu ne îmbrățișam semenii, doar din când în când și
ne trebuie motive speciale (zile de naștere, sărbători,
greutăți, etc.).
Sunt atât de multe lucruri mărunte, dar valoroase,
care ne stau la îndemână, sunt aici, în
dreptul nostru sau în inimă și, cu toate
acestea, le ignorăm, le omitem...
Punem atât de mult accent pe fals, pe mascare, pe
pierderea timpului cu lucrurile/momentele neimportante, ca mai apoi să ne pară
rău sau, și mai grav, să nici nu realizăm.
Rutina este ucigaşa sufletului, iar acceptarea
oamenilor falși în preajma noastră, a celor care nu ne fac să vibrăm pozitiv,
înseamnă declinul nostru ca oameni.
Sunt multe aspecte pe care le neglijăm - motivul pentru care o facem încă nu îmi este
clar, însă cunosc factorii externi care „ajută” la asta, așa cum sunt cei de mai sus.
Din fericire nu m-am uitat pe mine atunci când m-am
văzut mutată în casă cu cel care îmi este acum soț, n-am făcut-o nici după 5
ani de la această mutare, când ne-am căsători,t și nu mi-am ignorat persoana
nici după primul copil.
Acum, că îl avem pe bebe, ies câte 3-4-5 ore
aproape zilnic. Fie pornesc chiar de acasă pe jos și ajung prin te miri ce colț al
orașului, fie parchez mașina undeva și apoi o iau la talpă cu căruciorul.
În plimbările noastre îl analizez îndelung pe
Dominic, ne zâmbim unul altuia, povestim, ne dăm pupicei, iar după ce adoarme
încerc să nu ma mai gândesc la nimic, ci pur și simplu să mă pierd în ceea ce mi
se arată.
Pașii mă îndreaptă spre alei și străzi retrase pe
unde doar lătratul câinilor mă readuce cu picioarele pe pământ...
Îmi era dor de atâta verdeață, de atâtea flori, de mult ciripit de păsărele
prin copaci și zumzăitul albinuțelor.
Îmi era dor să trec prin piață și să văd mult verde
și să simt miros de proaspăt.
Îmi era dor să îmi fie cald, îmi era dor să plouă
așa cum plouă primăvara spre vară.
Încerc să îmi găsesc mereu câte ceva de lucru, să fac mereu
altceva, să văd mereu altceva - pe lângă activitatea cu bebe care e diferită de
la o zi la alta și din ce în ce mai frumoasă.
După cum spuneam, în plimbările mele, îmi place să
privesc. Îmi place să observ oamenii, să mă uit în ochii lor și să văd mai mult
decât se vede.
Însă e opac totul. Alergătura zilnică și listele
din capul fiecăruia, grijile și presiunea timpului, a banului, sting lumina din irișii pe care îi
privesc.
Știți unde am văzut cei mai „zâmbăreți" ochi
din ultima perioadă? Am trecut pe lângă un nene care dormea în șanț lângă oi.
Și oile începeau să se agite pentru că mă apropiam eu cu căruciorul.
Nenea s-a trezit și când m-a văzut m-a privit
direct în ochi și parcă mi-a zambit din tot adâncul sufletului fără să își miște
buzele.
Ar mai fi, bineînțeles, ochișorii lui Dominic, care
încă păstrează puritatea spațiului de unde vine. Asta înseamnă să fi netrecut
prin murdăriile vieții umane. Zâmbetul lui minunat are efecte purificatoare
asupra întregului loc din apropierea mea și îmi dă putere să fac orice. Absolut
orice. Acum mi-am amintit ceva haios:
momentul acela când la 3.30 a.m. ești trezit din
somn de agitația din camera alăturată, mergi cu viteza luminii, mai ceva ca
Spiderman, sa vezi ce se întâmplă, păstrând o urmă mică de oftică după somnul
acela dulce care a fost... și când ajungi în dreptul lui, al pătuțului, îți
vezi micul omuleț zâmbind cu gura până la urechi și având ochii maaarrriii de tot de parcă nici nu
ar fi dormit vreo 4 ore?
Da, acela e momentul în care nu mai dai doi bani pe
somnul acela pe care îl venerai cu un minut în urmă.
Îți iei puiul în brațe, îi dai de mâncare și mulți pupici și ce să
vezi? Adoarme iar până dimineață.
Iubirea, împlinirea, liniștea... sunt sentimente și
stări care se transmit.
De aceea aș sfătui proaspetele mămici și viitoarele
mămici să aibă control asupra stărilor lor – atât pe perioada sarcinii, cât și
după. Este important să rămână liniștite, deschise, cu ochii luminoși și mintea
clară pentru a-și crește armonios copilașii.
Nu există mămică perfectă, cu toate cărțile și
sfaturile studioșilor din lume. Se mai săvârșesc mici greșeli, dar asta
înseamnă să îți formezi propria experiență și nu să trăiești viața altora.
Puiul nou-născut, iar mai apoi copilul de după -
are nevoie de o mămică iubitoare și calmă și care să fie lângă el, pentru a
experimenta împreună, pentru a crește. Iar o mămică cu mintea limpede își va
auzi instictul cu care a binecuvântat-o Dumnezeu și pe care numai o femeie îl
are.
-----------------------------------------------------------------------------------------------
Știți... nu mi-am dat seama totuși cum au trecut
deja atâția ani.
Acum când scriu mă aflu cu bebe în parcul de lângă
colegiul pe care l-am absolvit. Pentru clădire însă, timpul parcă a stat în loc.
O și văd cu ochii minții pe adolescenta blondă și
ușor rebelă, dar tocilară în același timp, care pășea sfioasă pe alei, care se
așeza mereu în primele bănci...
Ce-mi păsa mie pe atunci? Eram preocupată de
viitor, să devin o mare practicată în lumea dreptului, cică să fac o lume mai bună,
măcar într-un colțișor.
Ușor superficială, cu sufletul încă gol, dar cu
multe gânduri și sentimente frumoase de împărtășit, m-am aruncat în lumea
oamenilor maturi. Prea copilă pentru această lume, prea naivă, chiar credeam într-o
lume care va fi altfel atunci când voi fi mare.
Până într-o zi, când schimbarea a survenit tocmai
din interiorul meu. Din acea zi, a început să îmi pese prea puțin de lumea
exterioară, încât să neglijez ceea ce contează cu adevărat.
Acest colegiu a reprezentat timp de 4 ani micul meu
univers.
Aici mi-am format un cerc de bune prietene, și am
cunoscut profesori minunați...
După absolvire am pășit grăbită în viitor, l-am lasat în spate fără să privesc, fără să
conteze aceste amintiri.
Da, clipele de atunci sunt acum amintiri, copila
sfioasă încă cutreiera sălile de clasă și aleile din împrejurimi, iar femeia de
acum, împreună cu copilul ei, privesc tăcuți și îngândurați imaginea înghețată
a clădirii pentru care timpul a stat pur și simplu în loc...
În locul întrebărilor interioare puse pe atunci,
abia acum încep să curgă multe răspunsuri.
De ce așa și nu în alt fel?
Pentru că pe atunci am fost bucuroasă, dar nu
fericită; am plăcut, dar nu am iubit; am căutat echilibrul, însă acesta a venit
peste ani și ani, mai târziu, contribuind la împlinirea pe care am cunoscut-o abia acum.
M-am căutat prea mult în exterior și ce să vezi? Eu
mă așteptam pe mine tocmai în interior...
Fiori reci îmi străbat tot corpul. Bat clopote
undeva în apropiere. Dominic doarme liniștit, iar eu las în urmă colegiul, cu
tot cu amintiri și fantome ale trecutului.
Căruciorul îmi îndreaptă pașii spre casă, părăsind
încet - încet bulevardul cetății...
