CHIPUL DE PE PÂNZĂ

Cu ochii pierduți în pânza albă,

Privind în interioru-i, în adâncul țesăturii,

Pictorul stă și așteaptă răbdător

Ca sufletul să-l inspire și să-i îndrume mâna

Spre conturarea chipului unui biet muritor.

Cu imaginea lui s-a trezit de dimineață în minte,

Însă era atât de fragilă, cu toată tristețea care îi umbrește ochii,

Încât ar presupune o mare finețe

Să încerce să-i dea viață pe nuda panză din fața lui,

care absoarbe tocmai acele sentimente

Pe care el se luptă să le redea

Omenirii care va vrea să îi privească opera.

Începe a murmura o rugă, 

Din când în când umezindu-și mecanic buzele,

Trezindu-și din amorțirea profundă muzele,

Amestecând pe paletă mai multe culori.

Apoi se apucă a picta fără să gândească, 

Ore în șir,  fără oprire,

Nopțile devenindu-i zile, iar zilele clipe,

Oprindu-se la porțile eternității pentru a-şi iubi din nou pictura.

Pocni din pensulă și viață i-a insuflat,

Omului care la început era prea fericit 

pe limbile ceasului care măsoară în timpi iubirea;

Şi care apoi s-a-ntors în panza pe care a fost pictat 

Cu capul plecat,

Devenind surd la glasul propriului suflet.

De aceea îi e atât de greu pictorului 

Să contureze din nou chipul

Pe care apucase să-l vadă fericit,

Să-i simtă spiritul împlinit; 

Iar acum e lipsit de inspirație 

În privința a cum ar trebui să arate 

O față de om în ochii căruia să redea umbre

În varii nuanțe, dintre atâtea culori!

Sursa foto: http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=CED2D5B404614E499F371386E3DDBDE6

Desen - Nicolae Grigorescu - Pictor la peisaj