De dimineață, ziua se anunța a fi
una normală, cu un program ușor variabil, în funcție de vremea de afară. Prin
urmare, și noi, cei doi protagoniști, ne-am văzut de ziua aceasta încercând să
ținem pasul cu normalitatea pe care am anticipat-o încă de la primele ore.
Și totuși, vântul tomnatic de
după-masă a adus în zbor puțină adrenalină, mai ales prin venele mele.
Se face că, de câteva minute
bune, bebe Dominic cel voinic părea foarte interesat de lădița lui cu jucării.
Le tot scotea, se uita la ele, le punea de unde le-a luat... Eu, fiind la a
treia tură de scos hainele din mașina de spălat și întins, cu aragazul proaspăt
„odihnit” după ce a fost solicitat intens în prima parte a zilei, ce-mi veni și
mie: ca o vulpe șireată, care știe că păcătuiește, îmi frec mâinile fericită
numai gândindu-mă la fapta pe care aveam să o săvârșesc, și, profitând de
faptul că ușa de la bucătărie, care dă direct în terasa, e ușor deschisă, mă
furișez și eu sa îmi alimentez viciul cel de toate zilele. „Măcar acum, îmi
spun în sine, mai mult de 3 minte nu durează și îl vad și de aici”. Înarmată cu
tutun, haine de casă, un jerseu în spate și papuci în picioare, încep să
savurez liniștea de afară. Era tare bine, aveam câteva foarte puține minute
în care eram rebelă și mă dădeam mare și tare în capul scărilor de afară că ma
relaxez și fumez și copilul sta cumințel în living și se joacă.
Numai că... Vedeți voi, vorba
aceea din bătrâni, că socotelile de acasă nu se potrivesc cu acelea din târg,
mie chiar îmi răsunau în timpane, sub formă de bubuieli, începând cu secunda/clipa/jumătatea
de expirație în care al meu prunc năzdrăvan a alergat spre ușă și, cu un zâmbet
larg, a trântit-o de s-a închis la fix iar eu, cu ochii mari, mă rugam din tot
sufletul să nu apese pe clanța, însă... Totul a fost atât de rapid, încât visul
e prea lent pentru scena dintre noi. Clanța, sub mânuța lui, s-a
lăsat ascultătoare în jos, și atât mi-a fost!
Se ia una bucată mămică îmbrăcată
sumar, în papuci de casă, fără telefon, și se închide pe terasă de către
copilul ei de un an și jumătate. Ce tablou! Ce fețe! Ce emoții!
Au fost cele mai lungi 2 minute
din viata mea în care am încercat în zadar să ma calmez, să îi zâmbesc
copilului și sa îi explic lui bebe Dominic cel super încântat că mami se
strâmbă în geam, că ar fi drăguț din partea lui dacă ar putea să ridice puțin
în sus clanța aia albă, malefică, pe care eu, în gând, o înjuram de mama
focului...
Ei bine, în momentul în care am
realizat ca lui i se pare interesant cum sună geamul când e lovit de diverse
jucării pe care vroia să mi le dea (cumva prin dematerializarea lor, probabil)
mi-am dat seama că e momentul sa fac ceva, pentru că nu avea să vina nici un
Superman dintre nori care să mă ducă în zbor la ușa cealaltă a casei pe care
știam ca am lăsat-o descuiată (slavă Cerului!).
Așa am ajuns să sar gardul. Unul
destul de ciudat, care se bălăngănea în toate părțile, în timp ce câinii
vecinilor lătrau haotic și tot ce e posibil ca mulți alți vecini de pe la
blocuri să mă fi privit în timp ce îmi făceam încălzirea pentru saltul major.
Am avut mult de ocolit, până să
ajung pe un drum care mă ducea spre casă, pentru că odată sărit gardul, și în
stânga și în dreapta sunt alte construcții, așa că n-am avut altceva de făcut
decât să o iau la talpă printre buruieni cât mine de înalte, ciulini și alte
chestiuni interesante care mi se agățau de haine.
Până să ajung acasă, m-am
întâlnit cu un vecin care era ieșit la plimbare cu câinele. El s-a oprit când
m-a văzut din depărtare, venind așa, ca o nălucă și nu înțelegea ce am putut
păți. Apropiindu-mă, am citit în ochii lui o imensă nedumerire și poate șoc,
așa că, încă din mers le explicam lui și cățelului ca sunt OK, doar că m-a
închis bebele pe terasă și trebuie să intru pe partea cealată.
Apoi am început să râd și să
măresc pasul spre casă, pentru că am realizat cât de nostim sună. Apoi m-am
îngrozit când mintea mea a născocit o imagine cu un copil speriat care nu
înțelege unde e mama lui și de ce e sigur în casa de câteva minute.
Intru ca tornada pe ușă și aștept
să îl strâng în brațe, pentru că puteam să jur că plânge.
Când-colo... Al meu prunc era
bine-mersi în fund, fericit printre obiectele pe care a reușit în sfârșit să le
scoată din dulapuri și din sertare. Ah, apoi, în bucătărie, erau întinse toate
hainele ude scoase de mine din mașina de spălat, înainte de a avea gândul
diabolic să ies pe terasă. Urma să le întind pe uscător, dar m-am lăsat
ispitită.
Totuși, el era bine, eu am ajuns
la el cu bine, dar au fost cele mai lungi și crunte minute din viața mea, să nu
pot avea acces la el și sa ne despartă un blestemat de geam.
Iar pentru mine... A fost o mare
învățătură de minte. Mare, mare, de tot!
Este un copil energic, știe că
este iubit, încerc să îl las cât mai mult să experimenteze și să cunoască, să
descopere lumea, cu mine alaturi. Acum este la vârsta la care începe să se
cațere peste tot, să își bage năsucul în toate dulapurile și sertarele, în care
vrea să urce și să coboare singur scările și sunt conștientă că trebuie să fiu
foarte atentă la fiecare pas al lui. Dar vreau să îl las liber cât mai mult, să
nu îl copleșesc cu „NU” și „NU E VOIE” chiar la orice, în orice privința. De
aceea sunt aici, să îl supraveghez când el își dorește să exploreze
lumea.
Începe să facă boroboațe, să mă
pună și pe mine în situații mai puțin comode ca cele de până acum, dar nu
contează câte garduri trebuie să sar, și câte blocuri trebuie sa înconjor.
Important e să râdem cu lacrimi, când totul se termină cu bine, pentru că așa a
fost finalul aventurii noastre de azi. Fiecare mică aventură de zi cu zi, face
parte din aventura vieții lui, care e tot ceea ce contează pentru mine...
