LA SOMN, CU EMINESCU

După cum am mai amintit de-a lungul scrierilor, de mai bine de trei ani, în fiecare seară, îi cânt lui Dominic "Sara pe deal", a lui Mihai Eminescu. 

Uneori, îmi cerea acest cântec și la somnul de prânz, alături de "Elefanți" și, eventual, o poveste scurtă.

Pe parcurs, am creat o tradiție, ca la somnul de prânz să citim ceva adecvat vârstei lui. Avem o colecție impresionantă de cărți pentru copii, cu povești minunate; dar, uneori, mă mai apucă și pe mine dorul de altceva. 

Cam așa, ca azi, când i-am citit "Luceafărul", o altă capodoperă a lui Mihai Eminescu. Sau prima capodoperă? În fine, toate poeziile lui geniale. 

Nu a fost prima oară când l-a auzit, doar că, pe atunci, când erau primele dăți, el era chiar mititel. 

Acum, a ascultat curios vreo 15-20 de strofe, apoi a adormit. 

Eu am continuat să citesc până am ajuns la final. Parcă am intrat într-o altă lume, în care nu mai auzeam nimic, în afară de glasul meu, care parcurgea cuvintele poetului preferat. 

Și căderea în somn a bebelușului meu, devenit, între timp, băiețel în toată regula, a fost una lină, în ton cu vocea mea șoptită. De atunci și de acum. 

M-am tot întrebat cum și de ce am ales ritualul acesta al nostru cu "Sara pe deal", chiar în fiecare seară. 

Cred că alegerea a fost una instinctuală - el era micul meu pui, avea nevoie de mine, de atingerea mea, de vocea mea, de mângâierea mea. 

Parcă mă văd și acum, cum stau cu el în brațe, pe colțar. Vroiam să îi citesc ceva, pentru că bănuiam că o să îi placă. M-am întins după o carte. Era chiar cartea cu poezii a lui Mihai Eminescu, din care i-am citit multe, unele mai lungi, altele mai scurte. El gângurea și mă privea curios. Eu eram uimită cât este de liniștit când mă aude vorbind și mă simțeam mândră de reușita mea. Simțeam că sunt pe cale să fac ceva frumos pentru el, să îl introduc în lumea cărților încă de mic. 

Trei ani mai târziu, mi s-a confirmat că le adoră și că îi place să se uite în ele, să povestim despre ele, să îi citesc. Se preface și el că citește și e tare simpatic.

Citindu-i atunci din volumul lui Eminescu, am ajuns la poemul cu pricina: "Sara pe deal". Fără să stau prea mult pe gânduri, am început să-i cânt versurile. Trecuseră ani buni de când l-am cântat ultima dată, dar sunetele ieșeau din mine de parcă ieri eram pe scaun, lângă profesorul de muzică, după ore, care încerca să ne învețe să îl cântăm și la chitară (eram câțiva dornici de ore suplimentare). :) 

Oare ce face sufletul fostului meu profesor de muzică din școală generală... ? 

Cine s-ar fi gândit atunci, când îl priveam pe acel om, cu ochi curioși, că ceea ce m-a învățat el atunci o sa îmi rămână atât de adânc ancorat în minte și că acel cântec frumos i-l voi cânta copilașului meu, din viitorul de atunci, care acum e un prezent mai real și mai profund ca oricând? 

Atât de profund, precum îi e somnul în care s-a afundat, purtat pe aripile îngerilor, în tonuri eminesciene... 

Sursa foto: https://mythsofthemirror.com/2016/06/20/the-lovers-moon/amp/

CÂND SE RIDICĂ CORTINA

Potopul din natură, iluminat de fulgere, târziu în noapte, este o binecuvântare pentru ochii ce zâmbesc, doar privindu-l și pentru inimile ce își deschid larg ferestrele spre liniștea și puritatea lui, spre a-l primi în ele. După o noapte de acest fel, dimineața, soarele își ia în serios rolul de a încălzi sentimentele ființelor care poposesc pe acest Pământ.

Tind să cred că și cei care se află dincolo de el sunt invidioși pe explozia de energie pe care doar el, Soarele, este capabil să ne-o ofere, fără să ceară nimic în schimb. Poate doar, să ne ridicăm, măcar din când în când, ochii în sus, spre cer, să ne vadă mai bine.

Într-o astfel de dimineață, plină cu binecuvântari pentru omenire și pentru tot ceea ce o înconjoară, Sufletul se simte mai motivat ca oricând să aibă o discuție serioasă cu Mintea.

Încă de la începutul începuturilor, din cealaltă lume - care însumează, de fapt, perfecțiunea tuturor lumilor - Sufletul a ales conștient, să nu-i fie ușor, altfel, ce rost ar mai fi avut întoarcerea?

Ei bine, acum simte ca ea este pregătită, că își dorește mai mult, însă poartă o luptă epuizantă cu propria minte, susținută în convingeri sau influențată de alte câteva minți care îi înconjoară viața.

„Desigur că acum e momentul”, își spune Sufletul. „Ea doarme, iar locul spre cap este liber. Cel mult, i se va părea că visează.”

Ajuns acolo, Mintea își făcea manichiura, încântată fiind de oja de culoare roșu-aprins pe care o avea în fața ei și își ridica privirea, din când în când, spre rafturile bibliotecii pline, încercând să identifice o nouă carte interesantă pe care să o parcurgă...

„Nimic din ce e acolo și îi tot citești nu o poate învăța efectiv ce înseamnă EXISTENȚA”, i s-a adresat Sufletul, fără nici o altă introducere.

„Relativ, dragule! Relativ. Eu o învăț să priceapă, dar și să viseze, să își lase imaginația să construiască realitatea sau realitățile pe care și le dorește. Printre altele, bine ai venit! Un ceai de mentă?”

„Îți mulțumesc pentru amabilitate și mă bucur să te revăd, după mai bine de trei decenii. De acolo, de unde sunt, mă delectez doar cu vocea ta. O cafea, te rog, lungă, cu lapte și cu miere”.

”Recunosc că sunt surprinsă de vizita ta și că mă roade curiozitatea să aud ce te aduce pe la mine. Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar nu mai bine ai servi un ceai? Știi că e mai sănătos...”

”Și tu știi prea bine că ea adoră cafeaua - aroma, gustul, starea de bine pe care i-o oferă. Iar pentru mine, tot ce contează este tocmai starea ei de bine, de fericire. Aceasta a fost una din promisiunile pe care i le-am facut, atunci când m-a primit în corpul ei.”

„Oh, să înțeleg că i-ai promis că îi vei susține pasiunea pentru cafea? Iartă-mi ironia, dar nu mă pot abține. Ești prea profund și tare greu îmi e să țin pasul cu tine! Revenind la cafea, din punctul meu de vedere, e doar un obicei prost, dar treaba voastră. Totuși, sunt uimită cum de nu am avut atâta control să o fac să renunțe la ea. E doar o băutură... ”

„Iar ea, per ansamblu, e doar un corp, nu? Iar cuvântul „doar” o face groaznic de mică. Aproape fără valoare. Ce ar fi ea fără noi? Fără mine? Ar mai fi? Dar tu? Eu pot fi fără voi. Tu ești dependentă de mine și de ea, iar ea are nevoie de noi pentru a fi, cu adevărat. Cu noi parteneri, se va apropia de ceea ce vrea să afle. Nu spun că e un drum lejer. Dar este cel care trebuie să fie. Cu alte cuvinte, de aceea am venit: să reînnoim parteneriatul nostru, astfel încât să fie în sprijinul evoluției ei. Desigur, clauzele le vom menționa împreună în Jurnalul Timpului, pentru ca ele să rămână scrise în eternitate, drept dovadă a celei mai bune alianțe pentru îndrumarea unei ființe umane!”

„Încă nu înțeleg unde vrei să ajungi și de ce ești atât de... grav,  de parcă până acum nu aș fi făcut ceva bine. Am avut mereu grijă să îi stimulez inteligența și sunt mulțumită de ceea ce este ea în prezent. Consider că este în plină dezvoltare și că poate, în continuare, mult. Dar ai dreptate, fără noi... Mă rog, mai ales fără mine, altfel ar sta lucrurile. Ce s-ar fi ales de ea fără carte, fără inteligență?”

„Corect, iar eu vin în completare cu înțelepciunea! Cu iubirea pentru sine! Cu liniștea! Cu sentimentul de complet, de regăsire! Știi bine că încerc de atâta timp să comunic cu ea, să o fac să simtă și să mă simtă, dar zgomotul lumii este prea puternic, iar vocea mea se pierde... Nici tu, cu faptul că îi vorbești atât de tare în timpane și fără oprire, nu mă ajută! Nu mă ajuți chiar deloc! Iar pe ea o zbuciumăm încontinuu!”

„Și dacă ar fi așa cum susții, ce propui? Cu ce te pot ajuta eu?”

„Te rog să mai taci, din când în când. Lasă locul liber să mă audă. Vreau să fiu clar. Vreau să știe că am atâtea lucruri să îi arăt, să le descopere și să înțeleagă cine e și cât este de prețioasă! Vreau să rămâi în tăcere, dar să asiști, să vezi cât de înțelepte îi sunt deciziile și cât de frumoase îi sunt trăirile când mă aude, când se lasă ghidată de ceea ce oamenii numesc instinct. De fapt, este vocea mea și a tuturor celorlalte suflete! Nu ne deranjează să ne numească așa. Important e să ne asculte”.

„Hmmm... interesantă teoria ta, nu neg. Dar să știi că nu ți-am purtat pică niciodată! Am urmărit și eu niște obiective... Poate că ți-am pus câteva bețe în roate, recunosc, pentru că îmi place să mă aud, să o conduc pe ea spre căi bune.” Mintea face o pauză, privind melancolică picturile de pe perete, ca și cum încercă să își adune cuvintele. „Da, ai dreptate! Putem fi și mai buni împreună, iar dacă asta presupune să mă afund în tăcere, din când în când, să știi că nu mă deranjează! Și eu vreau să fac totul pentru ea. Prin urmare, sunt de acord cu inserarea unor noi clauze în parteneriat, să ne fie mai clar ce avem de făcut, pe viitor... ”

Sufletul îi zâmbește și respiră profund.

„Cafea, zici?” Îi întoarce și Mintea zâmbetul.

Ceva mai tarziu, ea se așează comod pe canapea, mâncând un măr verde, acru, în timp ce își citește mesajele de pe telefon - printre ele și un link al unui articol, primit de la o prietenă dragă. În conținutul său, textul punctează diferențele dintre Inteligență și Înțelepciune; despre cât este de important este ca mintea să îți reducă volumul, pentru a se poate face auzit sufletul; că ar fi interesant și relaxant, ca un fel de terapie, ca oamenii să își imagineze că mintea și sufletul comunică, apoi să meargă și mai în amănunt și să își imagineze despre ce ar trebui să discute, să negocieze? În final, se aduce aminte despre cât este de necesară sinceritatea și cât de „rănit” poate fi un parteneriat în cadrul căruia se infiltrează tocmai lipsa de comunicare și răceala relației.

Zâmbește. O lume plină de roluri. O lume în care recuzita prinde viață prin grația actorilor. Iar atunci când cortina se ridică, actorii se dezbracă de haine și redevin sufletele cu roluri supreme.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2020

Sursa foto:https://www.avantulliber.ro/2016/10/03/teatrul-din-petrosani-deschide-stagiunea-si-pentru-cei-mici/