CAFEA, LAPTE ȘI MIERE

 

Ascultă renașterea. Pământul respiră -
Respiră atât de profund și de adânc,
Încât suflul său ajunge, pe aripi de vânt
Tot mai aproape de primul cuvânt…
 
Departe de aici, de tot ce e bun și frumos
Și mai departe de lumea fadă,
Mai departe de tot ce e viu,
Dar și de tărâmul trist,
Al oamenilor refugiu de uitare.
 
Vreau doar să simt tot ce contează
Și-mi cert pasul grăbit prin timp,
Cu sufletul răzvrătit,
Pentru că refuz s-ascult șoapta ce mă strigă;
Mă apasă o liniște calmă
Și asta mă intrigă.
 
Am jonglat mereu printre paradoxuri
Și m-am perindat prin ani ușor dezancorată,
Printr-un presupus real al unei prezente lumi
Alegând mereu să mă refugiez
În latura sa, să-i spunem imaginată.
 
Cine sunt? Ce vreau? Ce trebuie să fac?
Mă las în nevoia acută de pricepere,
În care mă afund atunci când lumea doarme;
Și hoinaresc prin locuri prea bine știute -
Tărâmuri feerice, de minte pierdute.
 
Într-o seară înstelată, dintr-o vară târzie.
Stăteam la masa de afară,
aplecată peste un morman de foi
Și scriam în tihnă, ieșită din ritmul vieții;
Planam asupra timpului, asupra verii
Iar muzică îmi erau galopul trenului spre mare
Și greierii.
 
Strugurii încă verzi din bolta de deasupra-mi,
Îmi umbreau cuvintele de pe hârtie;
Iar eu continuam să-mi aștern gândurile,
Să curgă din mine, sub forma de rime,
Căci în noaptea aceea
sufletul se contopea cu mine
Și îmi era bine, mai bine ca oricând,
Scriind o primă poezie...
 
Îmi place ce-mi trece acum prin suflet,
Când îmi aduc aminte de vlăstarii unui început
Ce urmau să crească în vremurile pe atunci viitoare,
Adică rezultatul a ceea ce sunt acum.
 
Afară e rece, desigur, pentru că e iarnă
Și e chiar multă grabă.
Însă îmi calmez mintea și îi spun
să mai aștepte doar o clipă,
Să aud mai bine notele muzicale,
Printre vuietele crivățului ce-astupă o colindă.
 
Or mai veni și alte vremuri,
în care strugurii vor fi iar verzi
Și voi scrie noaptea, sub o fereastră deschisă
Auzind trenul grăbit, al cărui fluier ritmat
Se va pierde încetișor,
după primul macaz.
 
Cine sunt? Ce vreau? Ce trebuie să fac?
Tâmplele mi se zbat -
Privesc ceasul și nu-l văd, totuși,
pentru că realmente nu-mi pasă cât e timpul;
Bănuiesc că e dimineață, oricum, devreme și
Adulmec vrăjită licoarea din cana aburindă
Pe care o țin în palmă și o amestec cu o linguriță:
Cafea, lapte și miere...
 
Silentium. Șoapte.
Se ascut și-nțeapă adânc șoaptele
ce se aștern peste tăcere.

Sursa foto: https://gastroart.ro/2017/03/06/cafea-cu-lapte-1931/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 12/2021