DULCE INSOMNIE

 

Iubește-mă cu ochii închiși,
Fără să te întrebi ce nuanță de căprui au ai mei,
Sau cât de pline îmi sunt buzele;
Spune-mi doar că n-ai să-mi apeși sufletul
Cu amăgiri și trăiri aievea.
Spune-mi, îmi promiți?
 
Nu mă întreba când mă voi întoarce,
Când știi că n-am să plec de lângă tine;
Nu-mi cere să fiu mai puțin decât ceea ce sunt
Doar pentru a fi mai bine înțeleasă,
Iar tu să ai pe chip un zâmbet împăcat,
De parcă aș fi făcut vreun pact cu lumea,
Să tac și să-mi suprim simțirea.
 
Lasă-mă să-mi pun capul pe pieptul tău
Și inima să ți-o ascult,
Atunci când vrea ea să îmi vorbească -
Căci sentimentele își pierd din putere
De ajung  pe buzele tale,
mai înainte de a le auzi eu, așa cum s-au născut.
 
Iubește-mă doar și nu-mi cere să tac
Cuvinte să îmi suprim;
Căci sufletul meu a zăcut destul în vidul nerostirii
Iar acum vorbește-n versuri despre tainele iubirii...
 
Acum, privește-mă
Și descoperă părți din mine în fiecare zi;
Șoptește-mi la ureche ceea ce simți, ce reprezint
Și adu-ți aminte de astfel de clipe
Atunci când totul îți pare un mare gol,
Un prea adânc vid care te sperie
Când porțile spre tine-i se deschid.
 
Și-așa îmi vorbesc privindu-mă-n oglindă;
Îmi zâmbesc, căci am fost nălucă
Să trec uneori prin viață, prin timp,
Ca printr-un vis, din care m-am trezit de mai multe ori,
Apoi am adormit
Și tot n-am înțeles nimic,
Până când nu am deschis ochii
Spre ceea ce am iubit.
 
Iubește-mă! Îmi spun din nou,
Cuvintele să ajungă
Mai departe de imagine,
Mai departe de oglindă.
Și nu-mi mai cere,
Să fiu mai puțin decât ceea ce sunt,
Pentru că nu-i ceri nici lunii să nu mai strălucească
Superbă, în negura nopții,
Doar pentru că taina ei n-o poți pricepe...
 
E foarte târziu.
Când astfel de gânduri îmi ocupă mintea,
Închid ochii și-mi las capul ușor pe spate;
În palmă strâng piciorul unui pahar cu vin,
Savurând noaptea – cât a mai rămas din ea.
Ce faci tu din mine,
O, dulce insomnie!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 3/2022.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/apus-de-soare-copac-ap%c4%83-siluet%c4%83-1373171/

VREMEA SUFLETELOR

 

De când sunt lumea și pământul, au existat perioade în care omenirea a dat semne că se pierde.
Și noi, în viața de zi cu zi, ne păstrăm cu greu coloana vertebrală și mintea limpede până spre înserat. Suntem solicitați și însetați. Avem responsabilități și miliarde de dorințe. Suntem nemulțumiți și vrem mai mult.
Corpul ne doare, dar sufletul nu. El ne mai oprește, el ne mai roagă să punem frână și să fim cu noi, să nu ne fie frică de a sta cu noi înșine, pentru că noi, ca esență, suntem minunați.
Omul se transformă atunci când fuge de el, când nu își pricepe nevoile reale, când habar nu are ce potențial minunat zace în el. Viața-i devine dureroasă, atunci când îi este sugrumată vocea propriului suflet, în cap răsunându-i doar vocea dictatorială a vanității, a egoului, a dorinței pur carnale.
Astfel, sămânța malefică pe care o purtăm toți în noi e hrănită, încolțește și devine, în timp, un arbore enorm, care ne acaparează aproape întru-totul. Cu rădăcinile sale zvelte, puternice, zdrobește calitățile noastre minunate și scoate la suprafață tot ce e mai urât în noi.
Neomul. Cine este el? Un personaj pentru care în van, peste zi, soarele îl mângâie cu razele sale calde, luminoase. În zadar, noaptea, luna i se arată cât este de frumoasă și de cochetă.
Privirea sa este opacă pentru astfel de bogății. Inima i-a fugit cât colo, în căutarea iubirii, iar el a rămas o carcasă golită de umanitate și de dragoste. O haină tristă, care nu mai are nici măcar lacrimi, neștiind pentru ce să le verse.
Eu nu sunt așa. Și nici tu.
 
Desculț, prin drumul prăfuit,
Alerg și ating spicele de grâu
Și cu privirea îndreptată spre cer
Le zâmbesc îngerilor ce veghează
Să nu calc strâmb, pe vreo piatră
În nebunia ce m-a cuprins,
De a cânta, de a dansa și a de a-mi striga
Iubirea, florilor, iubirea –
Din toată ființa mea...
 
Noi suntem iubire. Noi nu trăim în întuneric, ci pășim mereu spre lumină. Soarele și luna au aceeași formă și sunt mereu acolo, în Univers. Și totuși, pentru noi, acești aștri au creat cel mai frumos tabloul al mișcărilor lor – soarele răsare, în toată splendoarea lui și apune, galant, la fiecare final de zi, cedând locul său astrului selen, pe care l-am privit mereu prin prisma energiei feminine – misterioasă, tandră, de o frumusețe rece.
Pământul e martorul mut al haosului în care ne zbatem. Încă are grijă de noi, încă ne mai răsplătește pe câte unul din noi, care se mai trezește din somnul adânc, dornic să-i miroasă roadele înmiresmate, apoi să le guste cu plăcerea de odinioară, ori să-i mângâie o floare, să atingă un trunchi de copac, ori să îi facă plăcere să se întindă asupra sa, contemplând, privind spre înaltul cerului – poate rostind o rugă, un cântec, sau, pur și simplu, mulțumindu-i Lui pentru că este.
Nu cred că e așa ușor, să mai ai curaj să îți ridici privirea spre Dumnezeu, după ce aproape că nu mai știi cine ești, ori ce ești. Nu e ușor, desigur, pentru că te simți mai mic ca oricând, deși ar trebui să fie primul spre care te îndrepți, pe care Îl cauți.
Poate că realizezi că te-ai lăsat prins, prostește, în mrejele unei vieți căreia nu-i aparții, cu adevărat. Că e o iluzie, chiar dacă materia o prinzi în mâini. Acesta este paradoxul, și totuși o minunată manifestare a înțelepciunii: să pipăi ceea ce te înconjoară și să pricepi că e o iluzie, un vis – unul minunat, sau cel mai mare coșmar al tău. Este lecția ta. Sunt manifestările tale. Este vorba despre scara propriei tale evoluții.
Și atunci, începi să auzi. Începi să vezi. Nu ești singur. Nu suntem singuri, pentru că nu am fost niciodată. Și acela a fost doar un strat de iluzie. Câte straturi mai sunt? Habar nu am. Dar îmi e clar că acest „câmp iluzional” este gros. Este ca o ceață albă și pufoasă, care apasă plămânii obosiți, dintr-un unui trup istovit, aflat în escaladarea unui munte.
Merită așteptarea, merită răbdarea și credința că ceața se va ridica. Și atunci, după atâta drum anevoios, fără hrană, fără apă, în față i se a ivi adevăratul peisaj.
Ceața a fost doar iluzia acestuia. Cumva, face parte din el, dar nu îl reprezintă. Splendoarea muntelui este mai mult decât atât. Energia lui este fantastică.
Și atunci, da, admiți că a meritat să înduri chiar și pentru câteva clipe să nu mai respiri prin ceață, pentru a potoli mai apoi setea plămânilor tăi cu aerul pur, care te face să vibrezi, care te face să simți că trăiești.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2022.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/copac-muguri-prim%C4%83var%C4%83-ramur%C4%83-3666674/

TIMP ÎNȚEPENIT

E un ger de a amorțit pământul
Și privirile oamenilor, deodată cu dânsul -
Cei ce n-au avut o altă cale decât să aleagă
să se retragă în sine și să se-ntoarcă spre simțiri,
În locurile prin care îi călăuzește sufletul,
Însetat de veritabile trăiri.
 
Privesc în sus și rămân înmărmurită
Căci o lună măiastră se ivește deasupră-mi;
Strălucește divin printre norii răzleți -
Ce o acoperă doar puțin, atât cât să o facă
Cea mai perfectă dintre toate astrele celești.
 
Iată-mă aici, într-un univers minunat și apăsător!
Absorbită de ceea ce văd și de ceea ce simt,
Mă las în voia unui moment în care îmi spun
că puteam fi numeroase variante ale ființei mele -
Acesta fiind un adevăr pe care inima mea îl știe,
Deși mintea încă nu-l poate pricepe -
Și că acum sunt cea mai șlefuită versiune a mea
din toate timpurile.
 
Rostind cu voce tare,
poate nu mă fac înțeleasă-n profunzime,
Pentru că uneori cuvintele devin mute
și limbajul este prea frust -
Și atunci ori pricepi, pentru că simți,
ori ceea ce spun rămâne doar un argument țesut
Ca petic, pe ceva ce-ți rămâne enigmă.
 
Mersul îmi e greoi pe zăpada înțepenită
Și-mi scârțâie pașii, spărgând liniștea zorilor încă sub beznă;
Admit că e o dimineață pustie și înfrigurată
Și, cu ochii spre stelele jucăușe,
Mintea-mi rătăcește spre nopțile lungi, toride, de vară.
 
Încă n-am înțeles dacă am cugetat profund
sau temerile mele au înghețat
Preț de câteva clipe, odată cu mâna mea pe poartă,
Ca și cum ea ar fi intrarea spre lumile prin care mă împart,
Și m-am trezit din somn, într-o altă viață.
 
Ascultă…
O serenadă veche se aude în ecou
Și un suflu puternic de amintiri năstrușnice
Se simt precum cusăturile groase
ale unui sublim mantou
Pe care nu le văd, dar le simt
când îmi ating uneori pielea;
Respir adânc. Nimic n-a fost aievea.
 
Refrenul răsună puternic:
Au înghețat râurile, a înghețat și lacul
Și totuși marea încă mișcă, în largul său,
Deși a  înghețat și cerul și au încremenit și munții,
Valurile continuă să poarte glasuri de iubiri în ecou...
 
Cântecul este dulce ca mierea,
Limbajul mării îmi este familiar:
Înteleg ce îmi spune chiar și atunci când tace;
Și, când  îmi lipseste tare și îmi e dor de ea
Doar închid ochii și las amintirea să-mi cuprindă
În întregime conștiința si trupul,
Pentru a aduce mai aproape mirosul ei sărat,
Prin valurile-i ce se sparg,
Venite la mal, tandre, doar ca să fie iubite
și mai apoi să moară la picioarele mele.
 
Devine pecete în deșertul neuitării
Fiece clipă ce-mi face inima să tresară bucuroasă;
Deschid brațele și le adun pe toate laolaltă -
File memorate într-al meu jurnal, cum le spun -
Ținute strâns, precum copilul, la sânul mamei sale,
Între coperțile tari, protectoare,
și asta îmi e de-ajuns.
 
Nutresc pentru tot ceea ce sunt și mă înconjoară
O dragoste nemărginită, ce mătură tot trecutul,
Prezentul și viitorul,
Spărgând granițele dintre dimensiuni,
Lăsându-mă să fiu, să ocup un spațiu nemărginit
cu o proprie lună, cu o proprie mare.
Trezește-mă doar, din timpul înțepenit...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2022.