PROFUNZIMEA NIMICULUI

 

Din nimic a fost creată lumea
Și iată, cât de minunată e!
Cât de frumoasă și de nemărginită
Cum din nimic, astfel creată e!
Cât de măreț este acel nimic,
Ce azi ne-adăpostește pe toți într-însul,
Creații diferite și totuși, de același fel…
 
Nu știu câte vieți am adunat în mine,
Dar simt că sufletul meu o știe -
mai mult decât poate mintea mesajul să-l conducă;
Tot în mine am găsit mereu echilibrul,
Când în juru-mi era haos și căutam răspuns,
când mă întrebam mai apăsat cine sunt?
 
N-auzeam o voce clară, care ceva să-mi spună
La acelea toate, pe care le-am scos din mine;
Am răzbit să le așez ordonat, pe o tavă de argint
Și când le privesc, le înțeleg mereu cu alte sensuri -
Unele total opuse față de ceea ce simt,
Sau față de cele de-nceput,
Altele paradoxale și altele încă grele,
Precum le-am conceput.
 
Le-am spus capitole, scrijelite cu propriile gânduri,
Inspirate din amintiri și multe doruri
Din trăiri de-ale altora,
înglobate în neputința mea de-ai ajuta;
Să fie cuvinte... pline de iubire, amărăciune și dorința
de a fi iertată și de a ierta.
 
În unele dintre ele am urat bun venit în inima mea
Unor sentimente și trăiri ce mi-au făcut nopțile albe,
îndemnându-mă să scriu,
Să mă exprim, spre bucuria propriului suflet;
Și de n-am fost înțeleasă în cuget,
Cuvintele fiind prea adânci, prea grele,
Strofe lungi, interminabile, despre lumi efemere...
 
Alteori, versurile așternute au fost pentru un bun-rămas,
Din silabe nerostite și gânduri oprite,
Dorul și împăcarea au ieșit din pieptul meu
La braț, de parcă întreaga viață ar fi fost
Un imens ring de dans...
 
Am înflorit prin anii ce-au trecut
și am învățat să mă iubesc,
Și să nu cer iubire, ci să o accept în viața mea
Atunci când vine, să fie primită,
ca fiind, pur și simplu,
Crescând în piept, natural,
fără rugăminți și alte promisiuni
Doar în armonie, în pace și înțelepciune.
 
Când mă opresc din orice aș face,
Când îmi împedic orice zilnic gând,
Sau orice apăsare interioară să-mi conducă mintea,
Atunci simt cum pulsează viața pe acest pământ,
Căci oriunde mi-aș îndrepta privirea,
Este viață, este suflu –
i-am spus simplu: nemărginirea.
 
Mintea țese imagini, variante simple și ispititoare
Precum conturul trupului armonios
Din întunericul brăzdat doar de câteva raze,
Ale enigmaticului astru selen;
Respir adânc, inspir și mă adun –
Nu vreau în viața mea acel simplu banal,
Căci știu ce sunt acum, deci din inimă mă îndemn
Să rămân impasibilă, privind acel anost peisaj
Cândva ademenitor, precum îmi e ciocolata amăruie
Cu alune întregi, de pădure.
 
De fapt, nu trebuie să faci nimic pentru a fi iubit;
Iubirea nu cere nimic, la schimb,
Lumea a fost creată din nimic.
Și atunci ce facem, încotro alergăm prin viață,
când iată, totul se rezumă la ... nimic?

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2022.

TRENUL

 

De multe ori, din nevoia acută de aer,
Dintr-acela pur și binecuvântat, ce-mi scaldă plămânii,
Mi-am astupat urechile -
să nu mai aud strigătele lumii ce mă înconjoară,
Pentru a putea fi doar eu, una cu pământul,
Aceeași cu văzduhul;
Și-am revenit pentru câteva clipe fata
Cea de odinioară.
 
Căutam în suflet imaginea vieții line spre care aspiram;
Încă n-am înțeles cât a fost dorință reală,
Și cât a fost proiecția nevoilor unei minți
Ușor obosită, ori poate prea căpoasă
Pentru a accepta și alte variante;
Ce nu mai vrea nimic, spunând răstit,
Strângând din dinți -
Că necunoscutul nu-i e binevenit.
 
Zâmbesc, desigur, căci gândurile-n alb și negru
Categorice și inexplicabile precum mi-e firea,
Trag de mine în două părți, spre două zări;
Și de-ar fi să mă rup în două,
să alerg spre amândouă,
Nu aș mai fi eu, nu aș mai fi completă,
Nu aș mai străluci precum o stea pe cer,
Ci aș deveni cometă,
Ce dispare după o grandioasă cădere...
 
Un tren fluieră în apropierea casei mele,
Ducând cu el doruri și clipe
ce vor fi așezate într-o altă gară,
poate pe un peron să aștepte,
O altă viață, un alt început
Spre a fi atunci, în viitorul ce va fi,
Tot ceea ce azi nu s-a putut.
 
A venit timpul iertării, întru eliberarea sufletului;
A venit timpul lăsării durerii spre adormire profundă;
Departe de mine gândul de a privi în depărtările umbroase,
Căci vederea lor mă apropie de tărâmurile seci,
În care iubirea nu poate prinde rădăcini,
Căci acolo nu e viață, totul fiind deșert...
 
După furtună, se lasă mereu tăcerea;
Odată cu ea, ne afundăm în liniștea adâncă
În care ne căutam unii pe alții,
Orbecăind prin întuneric,
printre zidurile sfărâmate…
Mulți ne pierdem;
Dar doar pentru alții.
De fapt, ne continuăm drumul,
crezând doar că ne-am pierdut;
Phoenix renaște,
Iar trenul fluieră voios în depărtare,
Alergând poate spre un munte,
sau spre o altă mare.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2022.

Sursa foto: https://www.wall-street.ro/articol/Economie/231376/cu-trenul-in-romania-comparatie-intre-preturile-si-duratele-de-timp-intre-companiile-feroviare.html#gref