TRANDAFIRII SĂLBATICI

 

Câte poeme nu s-or fi scris
Cu dorul înfipt în spinii voștri,
Cu lacrimi de rouă printre petalele
Adunate mândre, sub bolta cerului,
Atât de departe nouă?
 
Senzație stranie parcă m-a-ncercat,
Zărind în sălbăticia unei case părăsite
Rozele roșii, prividu-mă sfidătoare,
Printre zăbrelele unui gard ponosit
Și totuși libere, atât cât să trăiască,
Să mai prindă un asfințit.
 
Mi-am întins mâna, legată la ochi,
Spre tabloul în care sunt personaj secundar,
Mângâind țepii rozelor, prin gard,
Fără frică, iubindu-i și pe ei
Din acea clipă.
 
La un moment dat,
Timpul își va lua tributul
Iar viața eternă
Va bifa încă un ciclu.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024