A fost odată, într-o vreme,
O sferă mare, plutitoare prin tot,
În care domnea perfecțiunea
Dintr-o iubire fără limite.
Pe ferestre se zărea,
Afară, în întunericul măreț,
O altă lume, necunoscută
Și aparent, lipsită de sens...
Inima mea a știut de atunci
Că se va auzi mai tare și mai profund
Bătând între pereții prăpastiei,
În care trebuie să mă afund.
Trezirea din dulcele vis
Scutură ființa din adâncuri,
Ce se zbate cu putere, agățându-se -
Doar pentru încă o vreme -
De nimicuri.
Rând pe rând, ne vom aminti de noi,
Prin trăirile ce ne străbat ființa,
Ce ne învață că nu suntem singuri
Și să iubim prin lumina din amurguri.
O sferă mare, plutitoare prin tot,
În care domnea perfecțiunea
Dintr-o iubire fără limite.
Afară, în întunericul măreț,
O altă lume, necunoscută
Și aparent, lipsită de sens...
Că se va auzi mai tare și mai profund
Bătând între pereții prăpastiei,
În care trebuie să mă afund.
Scutură ființa din adâncuri,
Ce se zbate cu putere, agățându-se -
Doar pentru încă o vreme -
De nimicuri.
Prin trăirile ce ne străbat ființa,
Ce ne învață că nu suntem singuri
Și să iubim prin lumina din amurguri.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu