RĂMÂN. RĂMÂI

 

Vântul poartă pe brațele sale
Tot ceea ce noi nu vrem să ne spunem,
Mângâindu-ne umerii și părul,
Pentru ca noi să nu uităm
unul de altul,
atunci când timpul apune.
 
O lumină slabă pâlpâie
Parcă chinuită de curentul nemilos,
Contaminându-mă cu vraja ei,
Ademenindu-mă să o urmez orbește,
Până la capătul lumii,
În punctul cel mai umbros.
 
O noapte ca de smoală
Ni s-a așezat peste suflete,
Scriidu-i numai lui, abisului:
Rămân. Rămâi!
 
De atunci, trenul aleargă
Parcă prea nepăsător în zare,
Precum zâmbetul schițat aievea
Pe buzele tale.

De ce mereu alunec în trecut?
Acel trecut ce nici n-a trecut,
Pentru că n-a fost prezent
Și n-are șanse a fi nici viitor –
 
Deci e un trecut condamnat,
În care îmi oblig genunchii
Să mi se așeze strânși la piept,
Spunându-mi mie să-mi rămân,
Cerându-ți ție să rămâi.
 
Ce vuiet scoate oceanul,
Atins de atâtea amintiri,
Sparte în tăcerea scărilor de piatră...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2024

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/cuplu-m%C3%A2ini-tatuaje-degete-437968/

TEMPUS*

 

În ce vremi ne-am coborât,
Spre a ne înălța conștiința
Și ochii, căutând lumina
Unui Univers tot mai aprins!

Mă întreb cât timp va trece 

Până când vom putea vedea cerul

Cel adevărat, neatins 
De Timpul ce ne prinde urma
Și ne apasă umerii tot mai adânc,

Mărindu-ne-n bătaia soarelui - umbra –
Pentru a o contempla, astfel, 
Când ne vom opri din alergat,
Prin perdele de iluzii.
 
Privesc clipele, prin oglinda secolelor
Și prin ea mă vezi și tu,
Din sensul opus,
Afișând un zâmbet involuntar,
Atemporalității în care ne-am cunoscut.
 
În ce vremi ne-am coborât,
Spre a ne înălța conștiința - 
Admirând răsăritul într-un apus,
A unui Soare, ce-și iubește Luna! 

 
tempus - cuv. lat. „timp”

Sursa foto: https://infocultural.eu/legenda-soarelui-si-a-lunii/

SUD ȘI NORD

 

Uneori te aud,
Dinspre Nord, spre Sud.
 
Secvența ruptă dintr-un scenariu oarecare,
Îi cuprinde pe cei doi,
Împiedicați, adesea, pe aceeași cărare,
Cu direcție spre Sud și Nord,
În sensuri opuse, presărate cu dor,
Cu noduri de-ntoarcere nespuse auzului lor,
De către subsemnatul narator.
 
După o succesiune de pași,
- să le spunem ani, pentru pricepere –
Se face că sub un bătrân salcâm,
În noapte, târziu,
ea își lasă sufletul să respire,
Chemându-l, pe el, prin acorduri de vioară,
Iar el, dinspre Nord,
în culorile apusului sângeriu,
Răspunde muzicii ei,
prin cântec de chitară.
 
Povestea continuă, desigur,
Cu pași nesiguri, spre Sud și spre Nord,
Iar ecoul lor nu mai ajunge la auzul meu,
Martor-narator,
Când luminile lumii din nou se aprind.
 
De atunci nu mai aud și nu mai văd nimic,
Ce am știut scriind,
Până la chemarea zorilor.
 
Presupun, totuși, că,
la capătul tuturor drumurilor,
Vom gusta din același elixir,
Fiind mai prezenți în noi,
prin tot ceea ce suntem,
cu ale noastre trăiri;
 
Atunci ne vom dezbrăca de haina dorurilor,
Iar eu te voi vedea așa cum ești,
Prețios safir.

Versuri publicate în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024

Sursa foto: https://www.descopera.ro/galerii/20487086-test-de-cultura-generala-cine-a-inventat-busola?pic=1

Am iubit mereu piesa aceasta, mi se pare un exemplu cât se poate de clar de profunzime. Ar trebui să revăd filmul The curious case of Benjamin Button...