Ploaia mătură tot,
Străzile și sufletele oamenilor;
Aleile pustiite de noi,
Se îmbogățesc cu frunzele căzute
Pe pământul rece,
Trecut prin torentul ce n-a întrebat
Ochii cui să nu-i înece
Cu lacrimi, de patimi.
În această goliciune,
Cu glasul său catifelat,
Cutremură liniștea nopții,
Zguduindu-mi puternic inima -
Poate fără să o vrea -
Cu a sa inocență.
Somnul, de mult alungat,
Se-ntoarce spre mine, încet,
Pe ale sale triluri,
Ce m-ajung prin fereastra deschisă,
Slăbindu-mi starea de veghe
Și tumultul de gânduri,
Ducându-mă acasă,
Prin ale ei cânturi înălțătoare,
Demne de o privighetoare...
Străzile și sufletele oamenilor;
Aleile pustiite de noi,
Se îmbogățesc cu frunzele căzute
Pe pământul rece,
Trecut prin torentul ce n-a întrebat
Ochii cui să nu-i înece
Cu lacrimi, de patimi.
Cu glasul său catifelat,
Cutremură liniștea nopții,
Zguduindu-mi puternic inima -
Poate fără să o vrea -
Cu a sa inocență.
Se-ntoarce spre mine, încet,
Pe ale sale triluri,
Ce m-ajung prin fereastra deschisă,
Slăbindu-mi starea de veghe
Și tumultul de gânduri,
Ducându-mă acasă,
Prin ale ei cânturi înălțătoare,
Demne de o privighetoare...
Poezie publicată în Revista Cadran, Jurnal mureșean, nr. 11/2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu