Zbuciumul
tăcerii – Însoțitor
de zbor, Apasă
peste vertebre Și
când doare și durerea, Toate
dor. Țepii
rozelor mângâie
buzele Și
alină gândurile Ce
macină enervant în trup cu
toate dorurile. Ai
fost o clipă Într-un
vers rătăcit – O
născocire, poate, Într-o
inimă nepricepută; Ba
chiar o clipă, Într-un
timp oarecare, Într-o
lume ce nu ne aparține, aleasă
la-ntâmplare, O
afurisită clipă, Ce
provoacă un dor De
toată măiestria, Încorsetat
până la nesuflare, Nălucă Ophelia…
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2025
„Scrie, Bach. Mai scrie. Altfel
o să te sfâșie diavolii ăia ai tăi...” Guzel Iahina, Copiii de pe Volga De mult îmi era pe limbă să-ți
atrag atenția că nu ești atent la culorile din jurul tău. Asfaltul gri îți e adesea pe
retină – strada, bordurile, zidurile. În lateral, iar gri. Blocurile. Dacă ți-ai ridica mai des ochii
spre cer, dacă ai urmări dansul sublim al norilor, dâra lăsată de vreun avion
sau dacă ai observa zborul liber, degajat, al păsărilor... ai înțelege, poate,
de ce sunt atât de visătoare! Dacă ai poposi cu privirea mai
mult asupra ierbii - care se arată timidă, după o iarnă neînțeleasă, asupra
copacilor – falnici, chiar și în inima urbană, ai înțelege de ce nu sunt pe
aici, de multe ori. Pot fi furată de un galben
solar, de un albastru de-al apei, toate acestea îmbinate cu irișii colorați ai
oamenilor pe lângă care trec și către care mă îndrept, spre a-i cunoaște sau
nu. Mă întreb, ce culoare ar
îmbrăca dorul? Răspunde-mi tu... Spune-mi, de ce uneori oamenii
se joacă haotic cu culorile, fiind capabili să creeze tablouri grotești, pe
care, mai apoi, tot ei să le admire cu un aer prostesc? Să fie acelea opere pictate cu
umbre, frici, frustrări, fără măiestria de a fi cizelate – un rezultat mai hilar
ca strada pătată de ulei, fum și trecută de roțile atâtor mașini, ce poartă-n
ele atâtea și atâtea variante ale omenirii, prin lume... Chiar și așa, tu trebuie să
vezi culorile! Știi că din ele ești modelat și că le porți urmele în suflet? Dacă aș putea, ți-aș descrie în
amănunt ce simt când ne acoperă noaptea și, în liniștea ei, mă retrag cu un
scaun pescăresc, lângă tufele de busuioc. Ce bogăție plutește în aer – aroma
busuiocului – atât de departe, încât învăluie și stelele albe de deasupra
noastră! Câțiva greieri, abia dezmorțiți
din iarnă, parcă ar vrea să-mi spună ceva, apoi se răzgândesc. Zâmbesc în
colțul gurii, că parcă-ți seamănă în necuvinte. Mă lasă ei, așa, cu tăcerea;
dar tăcerea mea e colorată în imagini. Ei bine, aceasta este o secvență
absolută pe care ți-o pot împărtăși doar de-mi intri-n suflet, să o poți
pricepe și trăi, în propriul tău ritm și în acord cu ceea ce ești. Dacă te afunzi acolo, vei găsi
în el multă culoare și există posibilitatea să nu știi să gestionezi emoția
unui curcubeu ce nu îți aparține. De aceea cred că ar fi bine să
ai și tu unul, curcubeul tău, format din fiecare strop de culoare ce îți
dansează veselă prin fața ochilor: puțin din cer, puțin din iarbă, puțin din
soare, din stele, din magia fiecărei zile și din misterul fiecărei nopți. Cine știe, poate așa, când vei
avea și tu adâncul tău, din el mă vei vedea mai bine, visătoare fiind, în
adâncul meu. Îmi spui ce culoare are dorul?
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2025
Cu multe porți ferecate; un mănunchi de chei îmi zornăie în buznare, Făcându-le grele, să atârne Ca bolovanii, spre picioare. De-mi aduc această secvență
mai aproape, în prezent,
simt cheile arzătoare, Să-mi deschidă atâtea căi; Câte povești am putea scrie Eu, ori un alt scriitor, Pentru a scoate din suflet Metafora acestui labirint În care mă-mpiedic, Buimăcită, De propriul algoritm. Ce paradox Și ce mă sâcâie... Apoi, când furia-mi trece, Mă amuz, Cugetând la rece, La episoadele acestui film, Numit viață, ori destin... Îmi arunc pantofii din picioare cât-colo -
desculță și sfioasă să pășesc spre hologramele servite - Curioasă de impactul lor Asupra unui viitor ce depinde de timpul acum din care aș vrea doar o parte
și o parte să o agăț în cui. Sunt multe variante În spatele porților ferecate, Ale căror chei îmi zornăie vesele În cele două buzunare.
Lui Dominic Copile drag, copile... Curbura spatelui tău, Când dormi, Se va potrivi mereu Pieptului meu – Și de trec anii... care trec Și te vor modela om mare, Pentru tine, prunc iubit, Brațele-mi vor fi deschise Prin eternitate, Când inima ta le va chema Lângă inima mea, să bată Acum și mereu, Ca altădată. Al meu copil, Ales din toate viețile, Buzele mele Vor fi mereu calde, Pentru a da frunții tale Alinare, prin săruturi Și prin cuvinte, Îndrumare. Copile drag, copile... De mă vei chema, Voi veni, ca o vâltoare,
din toate timpurile Ce se împletesc în infinit, Pentru a mă ierta Și pentru a te iubi.
