Un autobuz plin cu oameni își ia avânt, mai greoi, din stație. Arată ca un războinic răzvrătit printre modelele mai noi care trec, mândre și silențioase, prin traficul sufocant al orașului.
Văd atât de multe în plimbarea mea obișnuită... Iar dacă le văd, plec cu gândul mai departe de ceea ce văd, până ajung să plonjez în propria imaginație. Acolo sunt o altă eu, care ar putea construi lumi, imperii și galaxii.
În acel autobuz, sămânța cugetărilor mele prezente, sunt oameni - exact ca în lumea din care l-am „împrumutat”, aducându-l aici, pentru a-l privi mai în profunzime.
Oamenii sunt unul lângă altul, fiecare cu destinul său și cu o inimă ce bate-n piept. Unii vorbesc, alții doar gândesc; unii mai schimbă o privire, un zâmbet, socializează. Alții sunt apăsați de griji, iar alții sunt încă lipsiți de ele.
Cineva scrie, altul joacă sudoku; vecinul din dreapta, care privește pe geam, ascultă muzică în căști, iar tânărul din spatele lui va deveni soț, peste câteva zile. Pentru un altul, aceasta a fi ultima zi din această viață și atunci viața – mai departe de acest autobuz și de ziua de azi – își va continua curgerea în lume, în paralel cu nonexistența.
Viața și moartea lucrează împreună, prin fluxul a tot ceea ce există, creând un circuit pentru ființarea care face parte din acel circuit, nu-i așa?
Oamenii respiră, atâta timp cât inima le bate în piept. Oare cum s-ar auzi bătăile tuturor inimilor din acest autobuz? Cântecul lor ar avea puterea să înmoaie grijile și temerile ce retează aripile, când nici n-am învățat să zburăm? Ce e inima, dacă nu acel „motoraș” ce ne redă pofta de viață și care ne aduce mai aproape, unul de altul, pentru a experimenta noțiunea de unitate?
Întâlnesc o privire, prin geamul ușor aburit. Cred că acolo au fost fredonate niște versuri prea aproape de el. Ochii aceia m-au surpins, doar pentru câteva secunde, în timp ce mâncam un baton cu ciocolată. Mintea și sufletul meu funcționează într-un acord perfect atunci când ceva bun și dulce îmi gâdilă simțurile.
În acest context, am avut o revelație cu tentă gastronomică: că suntem interconectați, exact ca într-un sufleu. Iar eu ador să gătesc sufleuri... și să dezbat subiecte aproape imposibile.
Desigur că fiecare componentă a sufleului e gustoasă și separat. Și oamenii pot funcționa bine în singurătatea lor, uneori e chiar benefică. Dar nu pentru asta suntem aici. Sensul e mai adânc și are legătură cu deschiderea, cunoașterea, parteneriatul și iubirea.
Iar lumea e plină de „tăvi de yena”, mai mici sau mai mari, în care ne așezăm, în diverse combinații și cu multe condimente, sperând la un rezultat cât mai bun, apoi și mai bun – dacă nivelul de coacere a fost unul potrivit. J
Te iubesc, mamaia mea! Până dincolo de ceruri.
Îți mulțumesc pentru tot ceea ce-mi ești și pentru toată dragostea pentru gătit, pe care ai cultivat-o în mine.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu