ECOURI ÎNGHEȚATE

Iată, îți redau
O strofă din mine,
Ce-mi bântuie simțurile,
Privind acest ceva...
Mult prea șlefuit,
Pentru gusturile mele.
 
Aerul e tot mai sălbatic 
Și alerg desculță,
Într-o rochie din satin
Atât de fericită, 
În acest tărâm 
Magic și grotesc,
În același timp...
Îmi e bine oriunde, 
Căci sufletul meu învață 
Să-și găsească rostul,
să-și amintească.
Și totuși... 
 
Știam că așa va fi -
Nu mă pot opri din relatare,
Așa că voi continua 
Cu a doua întâmplare:
 
Libertatea s-a-mpotmolit
În frumusețea îngrădită 
A unei rame aurii;
Doar din curtoazie,
Mă joc cu pensula 
În tabloul cu portative
Și note muzicale
Prea atent pictate...
Simt că l-aș mâzgăli, 
Cu draga inimă,
Măcar pe alocuri;
Apoi l-aș întoarce invers 
Să-l privesc din alt unghi 
Să-mi dea un alt sens,
O nouă perspectivă,
Eliberându-l.
Descătușându-mă.
 
Ce-ai vrut tu, 
Cu imaginea asta?
Pentru ochii mei -
Cred că n-a fost sa fie
O înțelegere deplină
A tuturor vremurilor. 
Îmi apasă plămânii 
Atâta liniște...
O liniște deplină,
Ce ne-a înghețat ecourile.

ÎNTRE CREDINȚĂ ȘI ÎNDOIALĂ

Ne rătăcim prin doruri
În distanțe imposibile
Și prețuiri atât de surde
Pentru care întindem mâinile -
prin amintire,
prin copilările,
și prin torentul de ropote,
Ce acoperă cu perdele opace
Scrâncioburile părăsite.
 
Ne referim adesea
Folosind slovele altuia,
La lumina noastră
și cea de dincolo de noi,
Necunoscând, de fapt,
Greutatea propriei credințe -
Căci fără a sufletului încercare
Mintea refuză să-și suflece mânecile
Și să explice.
 
E un paradox
Și se vede pretutindeni,
Cum o mare de oameni
Își citește filele propriei vieți
La lumina slabă a lămpii din casă
Și nu sub cerul mare,
Ce-și varsă libertatea
În toată deschiderea
Neprețuită...
 
Între credință și îndoială
Pământul ridică un zid de reguli
Ce separă lumea, pentru fiecare,
În vitralii serbede,
Precum florile inodore,
Dintr-o palidă iarnă,
Sufocată între doi poli
Atât de nehotărâți...

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/chinese-lanterns-lantern-shining-3206530/