ÎN SURDINĂ

 

Cam așa ne trece viața –
Noi, pășind regular,
Respectând un ritm,
În care fericirea e o urare
Ușor abstractă,
Ca un zgomot de fundal.
 
La fel stă treaba și cu iubirea:
Tânjim la ea, o idolatrizăm,
O scriem prea ușor,
Apoi prin vorbe o spurcăm,
Dându-i pasiunii haine prea mari,
Neajustate de un croitor.
 
Iubirea cere drept tribut
Adevărul ființei care ești:
Să fii onest, să fii curat
Atunci când o împărtășești;
 
Iar de o simți în suflet,
Nerevendicată,
Jertfă pentru ea îți va fi
Truda în singurătate,
Pentru a contempla adânc
La ale lumii concepte
Și de a-ți întoarce pielea
Pe ambele ei fețe.
 
Chiar și în cel mai crunt dezechilibru,
Viața își va găsi un ritm aparte;
Pentru că te așează-n ea
Și de nu te reechilibrezi chiar tu,
Bucățică cu bucățică,
Vorbele dulci și suave
Vor fi doar zgomote-n surdină,
Nerecunoscute de inimă.
 
Și atunci da,
Se justifică, pesemne,
Când unii spun că doar atât s-a putut;
Lumea e o creație care cere,
Te vrea complet, te vrea mult,
Te cere de tribut.
 
Adesea, ce simt e antiteză,
Forțându-mă să stau
Mai mult în anamneză.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026

Prea bine (mi) se potrivește piesa asta ...