Cerul brăzdat de stolul de cocori
E o splendoare atât de rară,
Încât mă doare frumusețea lui
Pierdută-n marginea pământului
Neabsorbită de limita unui cer
În splendoarea apusului.
Mi-am creat impresia
Că pe acolo am rătăcit și eu,
Dezorientată și mult prea obosită,
pipăind ceva de care să m-agăț,
Pentru a lua, din când în când,
Câte o gură de apă amară,
Cu sufletul mai istovit,
Decât îmi erau aripile
Crescute într-o vară.
Și acolo, într-o liniște deasă
Și o noapte adâncă și grea,
M-am scuturat de ce n-am vrut să fiu;
În acea liniște adâncă de cărbune,
Am auzit ochii goi clipind,
Jucându-se-ntre genele negru-tăciune
Băltind în propria amărăciune.
Mi-am spus că spaima va trece,
Că nimic nu mă poate opri
Să sparg cu mâinile aerul rece,
Ținând între ele curajoasă
cordul ce bate războinic
în ticăitul unui orlogiu
iubind, prin orele lungi
ce-n ani, domol, se preling.
Am stat pe loc din a străbate
Cu trupul amorțit de cuvinte
și amintiri din inimă strecurate,
Cărarea ce subtil dorea să mă abată
Spre pământul cu marmură grea,
Ce plumb din nori și-ar fi scuturat
Direct în privirea mea,
Mărginindu-mi orizontul,
Oprindu-mi lumina.
N-am vrut. Și am devenit
plută cu brațe deschise
Ce peste potop se apleacă
Atinsă prin piele de vreme nefastă
Țintindu-și aproape sufletul
împroșcând, haotic, cu culori magnetice
În picturi suave, cu petice.
N-a fost o luptă pe un câmp deschis,
Și loviturile n-au fost corecte;
M-am închis în dorința mea
de a revedea câmpurile vii,
Pline cu bolți de trandafiri
Care să-mi prindă-n ele sufletul,
Ferecându-l.
De aici și misterul vieții mele,
De a supraviețui,
Și atunci când ceasul ticăie-n gol,
Devenind un foc ce arde ploaia
Neștiind ce mistuie-n a sa cale -
O lumină sfidătoare
Într-o noapte ce n-are sfârșit.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2026
Sursa foto: https://www.stiridecluj.ro/divertisment/video-moment-superb-deasupra-somesului-fenomen-rar-de-migratie-un-stol-de-cocori-ne-a-adus-aminte-cat-de-frumoasa-este-viata-si-natura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu