TIMP, O, DRAGUL MEU CAMARAD!

În ceea ce privește timpul, personal, ador un citat pe care l-am „cules” din cartea lui Oreste Teodorescu (La sfârșit va fi începutul!): „(…) timpul este unitatea de măsură care-i permite gândului să devină realitate!”. Printr-o simpla frază, a fost spus un important adevăr: realitatea noastră este clădită din propriile gânduri, în timp și prin intermediul timpului. Iată cât de importante sunt gândurile noastre, modalitatea în care privim viața și maniera în care alegem să trăim.

Dar el, Marele Timp, este înțeles de atât de puțini dintre noi! El nu este dușmanul nostru, atâta timp cât alegem să-i fim un bun camarad. Este adevarat, el nu dă înapoi la rugămințile noastre, oricât de arzătoare ar fi, dar este acesta un motiv plauzibil pentru a nu-l iubi?

Precum viața și iubirea, și timpul este un dar! Este o perioadă oferită nouă, sufletelor care am îmbrăcat carcasa umană, pentru a învăța lecții și pentru a ne îndeplini misiunea, după caz. Faptul că noi nu suntem capabili să prețuim fiecare secundă care trece, nu înseamnă că timpului îi poate fi imputată vreo vină!

Cu toate acestea, am observat că nouă, oamenilor, ne place să spunem că „cel mai mare dușman al nostru este timpul”- drept justificare pentru multe situații în care am dat greș; poate tocmai de aici ar trebui să survină schimbarea; haideți să privim altfel viața: timpul este cel mai bun camarad al nostru, tovarășul de drum îngăduitor, datorită căruia experimentăm și căpătăm experiență. Cu cât gândurile noastre sunt mai pozitive, cu atât viața ne va fi mai dulce! Căci știm că, de cele mai multe ori, gândurile chiar devin realitate și nu sunt simple coincidențe.

Soluția ar fi să iubim timpul ca fiind o unitate de măsură de multe ori prea permisivă cu unii dintre noi. Într-adevăr, el ne transformă, dar să nu uităm că în fiecare dimineață avem șansa de a ne îmbunătăți viața. Și nu doar o dată pe zi, ci în fiecare secundă în care ne-am complăcut în propria situație, căutând alți vinovați – mai ales, el, TIMPUL nemilos, cel fără cale de-ntors…

Motivul pentru care mă trezesc cu pace în suflet, este că mă bucur de o nouă zi - de familie, de prieteni și de tot ceea ce îmi face plăcere.

Viața omului se scurge repede, mai ales după o anumită vârstă, și atunci este firesc să ne gândim la sfârșit. Acel sfârșit pe care suntem deocamdată incapabili să îl ințelegem... în sensul său de „un alt început”.

Timpul este prietenul nostru. Fiecare gând bun, pozitiv, poate deveni realitatea noastră. Pentru că timpul înseamnă și soartă, iar soarta este realitate. Iar prin deschiderea noastră, din interior spre exterior, vom înțelege și soarta, în timp.

P.S. Apropo de Timp (trecerea sa), vă mai amintiți de Madame, pisica menționată într-un articol precedent? 

Ei bine, nu a mai fost pe la mine de ceva timp. Poate nici nu vreau să știu ce. 

Cu toate acestea, a lăsat în urma ei două bijuterii, Richard și Samuel, pisoii ei mai mari, pe care i-a învățat din timp să se descurce: gardul cui să sară și la geamul cui să miorlăie :-) 

Samuel și Richard, „cerșind” cina.

Richard este resemnat, Samuel încă mai speră la desert...

După o zi în care n-am făcut nimic...

Samuel, model.

Samuel, dormind.

 

Către cei care folosesc fraza „Nimeni nu e de neînlocuit”: permite-ți-mi să vă contrazic. Toți suntem unici, iar un altul/o alta nu va suplini locul nimănui. Nici Madame nu poate fi înlocuită de Richard și Samuel; ei și-au făcut un loc în inima mea, dar distinct de cel al mamei lor: locul lor.

FĂRĂ PEREȚI

Cioc – cioc... De ce nu mă mai bagi în seamă și mă lași să vorbesc singură de atâta timp?

Îți mai aduci tu, oare, aminte de vremurile când eram prieteni și între noi nu existau bariere? Când ne spuneam totul, ne jucam împreună, râdeam și credeam într-un univers infinit?

            

 Știu, timpul a trecut, iar eu am crescut prea mult pentru a mai fi înțeleasă de către tine. Când eram mică, îmi puteai zâmbi sincer, căci eram lipsită de griji și atunci și tu erai la fel, mă știai bine și totul era perfect.

            În timp ce eu am devenit adult într-o lume de adulți, tu te-ai retras în lumea ta, între pereți rigizi – un univers mult prea limitat comparativ cu sufletu-ți liber și nărăvaș...

            De ce stai singur lângă mine, când eu îți sunt, totuși, alături?

            Ai putea să-mi vorbești... Dacă nu vrei acum, am să aștept până când vei fi pregătit. Să știi că am să privesc mereu în direcția ta și nu voi înceta niciodată să cred că, într-o zi, inima îți va învinge mediocritatea. Nu așa trebuie să trăiești, căci nu acesta îți e destinul. Acum ești doar derutat pentru că am crescut. Și ce? Nu sunt oare aceeași?

            Cred cu tărie în înțelepciunea ta și știu că te vei deschide...

            Prin fața ochilor mi se derulează secvențe din viitorul nu foarte îndepărtat, în care ai dărâmat, în sfârșit, pereții vieții tale, între care te-ai închis; mi se pare că-mi vorbești ca altădată, că-mi spui ce te apasă, iar eu sunt fericită să te ajut cu un sfat, cu tot ce pot.

            Te văd liber de cochilie, și ești atât de împlinit! Acela ești tu, cu adevărat: lipsit de prejudecăți și liber!

            Ți-ai depășit condiția, dragul meu melc curajos. Ai lăsat în urmă cochilia, iar eu sunt mândră de tine! :)