Cioc – cioc... De
ce nu mă mai bagi în seamă și mă lași să vorbesc singură de atâta timp?
Îți mai aduci tu, oare, aminte de vremurile când eram
prieteni și între noi nu existau bariere? Când ne spuneam totul, ne jucam
împreună, râdeam și credeam într-un univers infinit?
Știu,
timpul a trecut, iar eu am crescut prea mult pentru a mai fi înțeleasă de către
tine. Când eram mică, îmi puteai zâmbi sincer, căci eram lipsită de griji și
atunci și tu erai la fel, mă știai bine și totul era perfect.
În timp
ce eu am devenit adult într-o lume de adulți, tu te-ai retras în lumea ta,
între pereți rigizi – un univers mult prea limitat comparativ cu sufletu-ți
liber și nărăvaș...
De ce stai
singur lângă mine, când eu îți sunt, totuși, alături?
Ai putea
să-mi vorbești... Dacă nu vrei acum, am să aștept până când vei fi pregătit. Să știi
că am să privesc mereu în direcția ta și nu voi înceta niciodată să cred că,
într-o zi, inima îți va învinge mediocritatea. Nu așa trebuie să trăiești, căci
nu acesta îți e destinul. Acum ești doar derutat pentru că am crescut. Și ce? Nu sunt
oare aceeași?
Cred cu tărie în înțelepciunea ta și știu
că te vei deschide...
Prin
fața ochilor mi se derulează secvențe din viitorul nu foarte îndepărtat, în
care ai dărâmat, în sfârșit, pereții vieții tale, între care te-ai
închis; mi se pare că-mi vorbești ca altădată, că-mi spui ce te apasă, iar eu
sunt fericită să te ajut cu un sfat, cu tot ce pot.
Te văd
liber de cochilie, și ești atât de împlinit! Acela ești tu, cu adevărat: lipsit
de prejudecăți și liber!
Ți-ai depășit condiția, dragul meu
melc curajos. Ai lăsat în urmă cochilia, iar eu sunt mândră de tine! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu