Gust sărat,
Nisip sub tălpi;
Valuri se aud, cum se sparg
Undeva departe,
Spre orizont,
În depărtate zări.
Mă așez pe o stâncă,
Închid ochii și aștept -
Ca vântul să-mi mângâie genele,
Să mă dezmierde,
Desplentindu-mi părul,
Ce-mi mângâie umărul,
Atins de razele lunii,
Sub tabloul feeric al stelelor
Și-al privirii vânătorului
De inimi visătoare,
În noapte călătoare...
Carul mic și carul mare
Irișii-mi luminează, iar
Sufletu-mi dansează
Vals - cu umbra-n întuneric,
Și sângele prin vene-mi galopează.
Azi, pentru noi,
timpul de ieri adoarme,
De alții și de-ntreaga lume
uitând...
Trăim doar clipa de acum,
În care numărăm privindu-ne:
Unu, doi, trei,
Respir și plutesc printre
stele;
Unu, doi, trei,
Adorm și mă trezesc sub ele,
În lanul de rapiță plin cu
amintiri,
Sub cerul mare, ce cuprinde
hotare.
Simt fiori pe șira spinării
Privind carul mare, carul
mic...
Și pe ea, luna -
Oh da! Frumoasă lună,
Feerie intangibilă, făr' de
pereche
Privindu-te doar, zbor...
Cu imaginea ta, în loc de
aripi.
Și mă-ntreb atunci,
Simțind răceala ta,
Mai bine decât mine,
Cine te-nțelege?
Deschid brațele
Și capăt încredere,
În visul din vis în care mă
adâncesc,
Plutind în eternitate,
Împinsă de vânt, din spate
Și prinsă de mâini,
Într-o-mpreunare a degetelor.
Un zbor lin, spre nicăieri,
Ca o pauză dintre vieți,
În care iubești și ierți,
Când totul devine altfel,
Deși totul era la fel
Până mai ieri.
În noaptea asta valsez printre
stele
Și umbra-mi împinge pașii
Spre lumina lunii,
Dansând în doi,
ca nebunii...
Ah, noapte misterioasă,
De rugile sufletelor iluminată,
De iubire mângâiată
Și de buze alintată,
Spune-mi tu mie,
Unde s-a ascuns oare,
Steaua mea căzătoare
Și de ce nu mai răsare
Pe cerul tău, din nou și din
nou?
Steaua aceea plină de minunăție,
Pe care o zăream atunci
Când eram cu sufletul răvășit,
Privind doar în sus pe cerul
întins,
Pierdută fiind pe podul cu
amintiri?
Acolo unde vântul adie,
Unde vântul îmbrățișează
Și alină ochii înlăcrimați;
Acolo unde cântarea îngerilor
Coboară mai aproape de buzele
mele,
Pentru a o absorbi în mine,
S-ajungă purtată de suflu,
Acolo, în adâncuri,
unde-mi sălășluiește inima?
Doamna mea, luna mea,
Trimite-mi alinare,
Prin razele tale,
Lumini îmbietoare,
Să mă cuprindă în brațe
Și să mă arunce cu putere
În cele mai dulci timpuri
Cu gust de miere,
Când alergam desculță,
Pe plaja asta întinsă,
Cu mâinile paralele cu cerul -
Ca o nălucă.
Râdeam și dansam,
De nimic nu-mi păsa;
Eram doar eu, cu umbra din
noapte
Și era tot ce conta.
Pe atunci, viața
Se măsura prin zâmbete,
Iar inimile, dragele de ele,
Se umpleau doar cu iubire.
Copilă. Atât îmi spun -
Nimic mai frumos,
Nimic mai pur,
Decât să dau tot ce am în mine
Fără să țin măcar
O fărâmă pentru mine.
O, dulce copilărie,
Cât de vie te am acum în mine!
Când briza mi se joacă în păr,
Iar mâinile mă dor,
Căci încerc de atâta amar de timp
Să ating cu ele luna,
Măcar puțin;
Sau măcar o stea,
O micuță stea,
Pe care să o aduc aproape
De inima mea,
Acum, când simt pe buze
Un gust sărat,
Și mă răcorește nisipul sub
tălpi;
Când valuri se aud, cum se
sparg
Undeva departe,
Spre orizont,
În depărtate zări,
Când împlinirea-mi este
Tot mai aproape.
Poezie publicată în revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu