CAMERA OGLINZILOR

 

Îmi percep trăirile și existența
Ca fiind bucăți rupte dintr-un nelimitat
Parțial compartimentat, în relativul timp -
De-a latul și perpendicular
Cu oglinzi.
 
Pe una am ales-o să mă privesc
Azi, ceva mai atent ca odinioară;
Să îmi analizez privirea și starea,
Creată de stânca ce peste inimă
Îmi e așezată.
 
Într-alta mă văd copila dulce, dolofană,
Ce-și întinde mânuțele spre mamă,
La pieptu-i să respire în siguranță,
Purtându-l în gând pe al său tată.
 
Dintr-o oglindă viu colorată,
Mă surprind privirile prietenilor mei -
În fața cărora mi-am dezgolit adesea pieptul
Astfel încât să-mi vadă sufletul prin el.
 
Din alte două așezate diametral opus,
Mă privesc ai mei bunici -
Îmi iubesc imaginea, reflectată
Prin ochii și dragostea lor,
Însă nu știu cât, în această viață,
Au cunoscut-o din adâncuri,
Pe a lor nepoată.
 
Din oglinda din dreapta
Mă fixează cu privirea -
Femeia care sunt dintotdeauna;
A fost mereu doar o chestiune de timp
Ca eu să o ajung pe ea,
Iar ea să vină spre mine,
Pentru a fi completă, una.
 
Dintr-o oglindă mare, cu ramă veche,
Așa cum îmi place mie,
Mă privești tu –
creând între noi acea chimie
A cărei putere o simt și acum,
Însă, vezi-tu...
 
În mijlocul camerei
Tronează suprema dintre ele:
Oglinda falselor imagini,
Poleite cu minciuni,
În care mă privesc adesea,
Când n-am curajul să îi întorc spatele
Și să dansez tango cu tine,
Printre ele, toate,
Reflectându-mă doar în celelalte.
 
În camera oglinzilor
Am nevoie de curaj
Și poate și de tine.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2024