FOCUL

Unele adevăruri mistuie
Minți, proiecții și altele din noi;
Ard tot, cu cât mai mult s-apropie,
Ne dezbracă complet și ne lasă goi.
 
Au puterea ca vieți să destrame -
Pierdute în falsitatea lor,
Născându-se tot câte o alta, în același loc,
Din semințe rostogolite agale,
Pe pământul fertil, lăsat de foc.
 
Aș răscoli planeta, din adânc la suprafață,
Pentru a arăta mulțimilor pierdute,
cât e lumea noastră de frumoasă!
Dar pare-se că, înainte de toate,
Trebuie să fim semințe rostogolite agale
În locul fertil, lăsat de foc,
Când altfel nu se poate...
 
Încă multe părți ascunse în mine
Se comportă de parcă nu mi-ar aparține -
Iar celelalte, în mult timp șlefuite,
Curajoase acum, mai puternice ca oricând,
Cu goliciunea nimicului se luptă.
 
De fapt, de ce ne temem și ce ne tot apasă,
De alunecăm atât de ușor în angoasă?
Mă adresez eului meu, cu glas inocent,
scuturându-mi cenușa de pe rochia cu flori,

Căci nu-mi mai aduc aminte...
continui monologul, cu ochii ascunși, pe jumătate,
sub o pălărie.