Înțeleg existența noastră
Ca fiind creată de o Voință
mai presus de rațiune;
O existență fragilă, de altfel,
precum petalele de maci,
A căror frumusețe și-au jertfit-o eternității
Cu condiția de a nu fi dezancorați.
Ca o respirație a unui moment infinit,
Deși ne place să ne cuibărim
În proiecțiile unui trai nepotrivit.
Și ne simțim atât de vinovați,
Resimțind trecutul ferecat între zidurile înălțate,
Până la acei sori, ce nu apun pentru noi
În această viață și nici nu vor răsări,
Din amintiri uitate.
Omitem profunzimea cerului -
Preocupați să alergăm
printr-un vis universal,
Compus din visele noastre individuale,
Numite vieți succesive ale unei omeniri
atât de visătoare!
Și constatăm, oripilați,
cât suntem de însetați,
Abia atunci când solul arid și nisipos
Ne arde prin tălpi,
până în rădăcina rațiunii,
Și tot destinul tenebros.
A fost lăsată, cu încredere,
în mâinile noastre,
Iar noi trecem orbi și însetați,
Pe lângă ape.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024
Sursa foto: https://ro.pinterest.com/pin/422281204950643/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu