joi, 29 august 2024

Paradoxurile, bată-le-ar vina!

După îndelungate cugetări* și doar pentru liniștea mea, am împărțit paradoxurile (definite în DEX, în extensiune**) în două mari categorii: cele existente, care trebuie luate „ca atare” și cele proiectate - pe înțelesul meu, cele care depind de ființă - iar ființa, la rândul său, trăiește temporar, într-o realitate alcătuită dintr-o succesiune de proiecții.

Exemplu de paradox existent: să mori de sete în mijlocul unui ocean sau al unei mări. Degeaba ești înconjurat de atâta apă, dacă ea nu este potabilă.

Exemplu de paradox proiectat: singurătatea în doi (în cuplu). Aceasta este o experiență emoțională destul de periculoasă, grea și nu tocmai rar întâlnită. Singur, în doi? Da, singur, deși sunt doi. 

În funcție de cum suntem văzuți și cum ne simțim, lista mea poate continua: să fii bogat, dar gol, pe dinăuntru; să fii frumos, dar frustrat când te privești în oglindă; să ai ochi, dar să nu vezi; să ai urechi, dar să nu auzi; ești un suflet măreț, dar nu crezi în existența ta; să fii iubit, dar să nu primești (iubirea); să îți dorești, dar să nu ai curaj; să simți, dar să ignori ceea ce simți; să poți mai mult, dar să alegi să te complaci în mediocritate; să fii viu, dar să alegi să mori, încet, pe dinăuntru; să te afli în prezența morții și să te gândești la câte ai mai fi făcut, dacă ai mai avea timp...

Cred că ar trebui îmbrățișate acele momente-scânteie, în care realitatea-proiecție poate fi schimbată. Conștiința noastră își dorește, cu siguranță, să trăim cu bucurie și curaj în această efemeritate. Atât în ea, cât și dincolo de ea, a fost mereu iubirea. Eternitatea. Iată un alt splendid paradox: dincolo de efemeritate, ne așteaptă eternitatea.

* conturate în 30 de minute de mers cu bicicleta - eu, păsările, cerul și câmpul. 😊

** în sensul de: absurditate, ciudățenie, enormitate, nepotrivire. 

sâmbătă, 24 august 2024

RESPIRĂ

 


Atunci când mintea-ți plutește în derivă,
Adună-te și întoarce-te spre tine,
Mai departe de gândire și
Ascultă-ți îndemnul ce se zbate-n lanțuri,
Apoi respiră adânc...
Respiră!
 
Acceptă inimaginabilul;
Poate că noi toți, ne perpetuăm la infinit,
Fiind supuși unei evoluții incomensurabile,
Deși aici, între pereții văzutului,
Părem a fi de-un timp,
Măsurat în respirații.
 
Dacă totuși mai crezi în acei pereți
Ce te izbesc pentru că-i vezi,
Ridică-te până când zidurile se vor perfora
Și între timp, respiră adânc...
Respiră!
 
Cândva, ne vom dilata suficient
Încât să-i trecem, ieșind din aparent.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2024

miercuri, 14 august 2024

MÂNA MAICII DOMNULUI


Cercetez cu privirea,
stând așa, în transă,
Perdeaua de fluturi colorată,
Ce desparte adâncimea cerului
De pâmântul străbun,
arid, sub arșița de vară,
 
Febra soarelui se contopește cu mine
Deși sunt departe acum de acea câmpie;
Calc pe urmele altora, lăsate prin ploaia
Ce ne-a spălat sufletele, cu grămada.
 
A fost o toropeală de vară,
ce m-a prins în mijlocul drumului,
Cu miros de praf săltat din lut,
Contopit atât de armonios
Cu floarea din grădina ta, bunico,
Mâna Maicii Domnului.
 
Poemul acesta este pentru tine,
Din toată inima mea, cu iubire!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2024


O bijuterie de melodie, prețioase amintiri... 







joi, 8 august 2024

LUMINA DIN AMURGURI

 


A fost odată, într-o vreme,
O sferă mare, plutitoare prin tot,
În care domnea perfecțiunea
Dintr-o iubire fără limite.
 
Pe ferestre se zărea,
Afară, în întunericul măreț,
O altă lume, necunoscută
Și aparent, lipsită de sens...
 
Inima mea a știut de atunci
Că se va auzi mai tare și mai profund
Bătând între pereții prăpastiei,
În care trebuie să mă afund.
 
Trezirea din dulcele vis
Scutură ființa din adâncuri,
Ce se zbate cu putere, agățându-se -
Doar pentru încă o vreme -
De nimicuri.
 
Rând pe rând, ne vom aminti de noi,
Prin trăirile ce ne străbat ființa,
Ce ne învață că nu suntem singuri
Și să iubim prin lumina din amurguri.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2024





luni, 5 august 2024

EU, RICHARD

 

I.                     
Într-o zi
Cât de tare bate vântul... De ce sunt singur aici, între frunze? Unde ești, mami? Unde sunteți, frățiorii mei? Îmi e atât de frică... Hei, ce se aude? O mașină! Cu câtă viteză merge! Nu pot ieși de aici, în drum. Mami mi-ar spune să am grijă de mine, să nu fac asta. Unde sunt? De ce sunt singur? Voi rămâne aici, în tufe și voi miorlăi cât mă țin plămânii. Mami va veni după mine. Sau oamenii aceia care erau cu mami. Trebuie să supraviețuiesc și să fiu găsit!
 
După un alt timp, fără mâncare, fără apă și fără iubire
Hei! Domnule de pe bicicletă! Aici! Îmi e atât de foame! Domnule, sunt, eu... cine sunt? Oare cum îmi spunea mami? Sau ei, cei care m-au adus aici? Domnule! Sunt aici! Oare nu m-a auzit? Și miroase atât de bine a pește după el! Nu s-a oprit la mine. Și dacă s-ar fi oprit, oare aș fi avut curaj să mă arăt?
Trebuie să supraviețiesc! Voi rămâne... cât trebuie, fără să ies în drum, ferindu-mă de mașinile care vin prea aprope... Voi supraviețui... Voi fi auzit, până la urmă.
 
După un alt interval de timp, fără mâncare, fără apă, fără iubire
Sunt tot singur...Mi-e foame și îmi e atât de urât!
Uite niște oameni! Trebuie să fac gălăgie! Încep să miaun cât de tare pot, trebuie să mă audă! Dar ce este acela? Un câine... of! Mama mi-a spus să stau deoparte de ei, dacă nu îi cunosc. M-a simțit... Voi tăcea... Adulmecă... Ce bine, pleacă! L-a zgâlțâit din lesă stăpâna lui, să înainteze. De data aceasta, am scăpat de câine, dar au plecat și oamenii mari odată cu el și odată cu ei, șansa mea de a mânca ceva azi.
Simt miros de ploaie, cerul e tare gri-închis. Tună, fulgeră, în depărtare. Voi rămâne tot aici, unde plantele acestea mari și sălbatice îmi țin de adăpost.
Totuși, îmi e atât de foame, de sete și de frică. Oare voi supraviețui?
 
A mai trecut un timp, în care am continuat să sper
Doamna! Doamna, stați vă rog! Doamna de pe bicicletă! Aici! Sunt aici! Doamna se tot uită în spate, dar s-a îndepărtat deja de mine. Oare m-a auzit? Și dacă da, oare va veni să mă caute?
Voi continua să țip cât mă mai țin plămânii. Povestea mea este despre supraviețuire, iar eu vreau să trăiesc! Doamna! Vă rog, doamna! Sunt aici...
 
După alte câteva minute bune
Este doamna! A oprit și se uită după mine! Oare să ies? Ce o să creadă despre mine? Mă va lua? Mă va iubi? Nu am nimic de pierdut, mai mult decât am pierdut deja.
Scot un picioruș și capul. Doamna m-a văzut și îmi zâmbește. Are ochii triști. Se uită când la mine, când în jur. Oare ce caută? Ridică tot felul de obiecte din plastic, se uită la ele și se încruntă. Se urcă pe bicicletă și dă să plece.
Nu, asta nu, te rog, doamna, mai stai! În timp ce pedalează, își întoarce capul și mă privește.
Se va întoarce, simt. Doamna cu ochii triști se va întoarce.
 
Și în scurt timp, doamna s-a întors. Mi-a adus apă, de mâncare și a stat puțin cu mine. M-am apropiat de degetul ei, dar nu foarte mult. Încă îmi e frică de cei ca ea, deși cred că nu toți sunt la fel. Singurătatea m-a făcut să mă tem de orice, dar și oamenii sunt foarte ciudați. O voi lăsa să mă atingă foarte puțin, dacă își va mai întinde degetul spre mine.
Încep să mănânc cu teamă și poftă, iar doamna mă atinge. Continui să mănânc, privind-o. Nu pot mânca tot, pentru că nu am mai mâncat de mult și totuși îmi e frică de toate zgomotele de afară, chiar și de doamna. Voi intra în vizuina mea, mulțumindu-i pentru mâncare și apă tot prin țipete, pentru că doar așa știu să mă exprim, deocamdată.
Doamna mă privește și plânge. Suntem triști amândoi. Nu știu ea de ce tristă, dar în sufletul meu e furtună – am înțeles că doamna nu mă ia la ea acasă. Deși se vede că îi plac. Oamenii sunt tare ciudați!
De atunci, am devenit prieteni.

În fiecare zi, spre înserat, doamna vine la mine cu mâncare și apă. Uneori nu găsește fundul sticlei din plastic, tăiat – improvizație de bol pentru hrană și apă – și atunci o văd că se încruntă și vorbește singură. E haioasă doamna. Acum nu mai plânge, ci mă privește senină cum mănânc.

Într-o zi, doamna a venit cu puiul ei. Atunci doamna a avut ochii foarte triști. Am auzit-o explicându-i puiului ei de ce nu mă poate lua acasă la ei. Îi tot amintea de câinii mari, liberi, în curte, de câinii vecinilor și de puținele pisici din împrejurimi. Dar doamna a spus că îi sunt foarte drag și că va avea grijă de mine, așa cum poate. I-a spus puiului ei că atâta timp cât voi fi aici, ea va veni la mine și că poate să vină și el. Aceea fost ziua în care doamna mi-a spus Richard. Încerca să-i distragă atenția omului-mic, întrebându-l dacă îi place numele meu.
Puiul ei continuă să plângă. Doamna îmi face poze și stă o vreme cu ochii în telefon, repetându-i puiului ei să se liniștească. Cred că ar fi bine să torc puțin, omul-mic este foarte trist. Pășesc spre el și torc. Puiul doamnei își ridică ochii albaștri spre mine. Când mă aude, plânge și mai tare. Nu mai știu ce să fac, pentru a-l face să zâmbească.
Încep să mănânc, apoi beau puțină apă. Cei doi se liniștesc, îmi fac cu mâna și se urcă pe biciclete.
Nu... Asta nu! Vă rog, mai stați cu mine! Țip din nou, iar cei doi pleacă triști, cred că puiul doamnei plânge iar, în timp ce se îndepărtează cu bicicleta. Eu, Richard, rămân în urma lor și mai trist. Și singur.
 
II.                 
De atunci, au mai trecut mulți pe lângă mine. Oameni în mașini, pescari pe bicicletă, familii ieșite la plimbare. Unii s-au mai oprit, m-au mai privit, au poposit un scurt timp pe lângă ascunzișul din care îmi plâng singurătatea, dar nu m-au luat cu ei. Nici nu au insistat să mă arăt. Iar eu am continuat să miorlăi, pentru că vreau să trăiesc. Sunt mic și jucăuș, aș putea oferi atât de multă iubire! Mi-ar plăcea atât de mult să fiu lângă cineva, să nu mă mai simt abandonat.
Greierii și broaștele cântă și sparg tăcerea apăsătoare, dar nu cântă pentru mine. Păsărelele se mai apropie cu o creangă de mine, dar le e frică de mine și mie de ele!
Cât de frumos ar fi să aparțin unui suflet!
 
Doamna cu puiul ei au revenit. Într-o după masă, în timp ce ne jucam, a mai apărut o mamă cu puiul ei, mai mic ca cel al Doamnei. S-au jucat toți patru cu mine și a fost foarte plăcut. M-am simțit împlinit, pentru puțin timp. Apoi mama cu puiul ei mic au plecat, iar după un timp și Doamna cu puiul ei. Am plâns după ei. Dar acum știu că atâta timp cât voi fi aici, vor veni la mine și dacă mă doare când pleacă, este pentru că acum simt că puțin aparțin cuiva și mi se face deja dor de ei, de când se urcă pe bicicletă.

Stând aici în tufe, am avut timp să observ oamenii; ce e interesant la ei, este că nu le sclipesc ochii de bucurie nici atunci când cred ei că au de toate - de exemplu, ce îmi lipsește acum mie. Dar dacă eu aș avea o casă cum au mulți dintre ei și aș fi iubit, aș iubi și aș fi fericit. Poate așa spun și ei, că dacă ar avea ceva, ar fi fericiți. Apoi au, însă uită de promisiune. Eu nu aș uita. Pentru că nici Dumnezeu nu uită de mine, în nicio secundă de când exist.

14.08.2024 
După-masa zilei de 6 august a fost prima în care atunci când a fost strigat, nu a mai răspuns. Cu o noapte înainte a plouat torențial. Poate că totul e în regulă acum, poate că Richard are un stăpân iubitor. Acesta este finalul poveștii în care crede doamna de pe bicicletă, care l-a tot căutat, zile la rând, pe câmpuri și va continua să se uite după un ghem portocaliu cu alb, ori de câte ori va merge pe acolo. Aceasta este imaginea de care se agață, atunci când vede goală acea lădiță pe care i-a lăsat-o lui Richard, până când îi va găsi un cămin. 


sâmbătă, 3 august 2024

JOCUL STROFELOR

 

Nu departe de tine,
Îmi așez cuvintele,
Ce se alipesc cu sete,
Formând prima strofă
Pe altele să le aștepte.
 
Ce înseamnă „departe”?
Poate te întrebi...
Să știi că e acolo
Unde ochiul nu vede,
Dar inima-ți ajunge
Fără să mergi.
 
Între doi plopi-pereche,
Rostesc alte cuvinte
Cu glas hotărât,
Pentru a doua strofă –
Prinsă între ei,
Ca un hamac,
Clătinându-se alene.
 
În largul iubitei mele mări,
Ajung alte cuvinte,
Purtate de doruri crunte,
Ce ating luciul apei,
În care se reflectă luna –
Mândră și perfectă,
Într-a treia strofă,
Străbătând furtuna.
 
Palmele mi se afundă
În țărmul umed și nisipos,
Când contemplu prea pierdută
La poveștile pe care le scriu,
Departe de tine și de prima strofă.
 
Acel departe n-ar mai exista
Dacă aș scormoni după tine
Până în adâncul sufletului –
Aș face-o, dacă aș putea;
Și da, te-aș scoate de acolo
Fără să clipesc
 
Și te-aș urca în a doua strofă,
Care să te arunce cu avânt în a treia,
Iar briza mării să te aducă
Exact așa cum ești,
Lângă mine.
 
Dar mă opresc aici.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2024