I.
Într-o zi
Cât de tare bate vântul... De
ce sunt singur aici, între frunze? Unde ești, mami? Unde sunteți, frățiorii
mei? Îmi e atât de frică... Hei, ce se aude? O mașină! Cu câtă viteză merge! Nu
pot ieși de aici, în drum. Mami mi-ar spune să am grijă de mine, să nu fac
asta. Unde sunt? De ce sunt singur? Voi rămâne aici, în tufe și voi miorlăi cât
mă țin plămânii. Mami va veni după mine. Sau oamenii aceia care erau cu mami.
Trebuie să supraviețuiesc și să fiu găsit!
După un alt timp, fără mâncare, fără apă și fără iubire
Hei! Domnule de pe bicicletă!
Aici! Îmi e atât de foame! Domnule, sunt, eu... cine sunt? Oare cum îmi spunea
mami? Sau ei, cei care m-au adus aici? Domnule! Sunt aici! Oare nu m-a auzit?
Și miroase atât de bine a pește după el! Nu s-a oprit la mine. Și dacă s-ar fi
oprit, oare aș fi avut curaj să mă arăt?
Trebuie să supraviețiesc! Voi
rămâne... cât trebuie, fără să ies în drum, ferindu-mă de mașinile care vin
prea aprope... Voi supraviețui... Voi fi auzit, până la urmă.
După un alt interval de timp, fără mâncare, fără apă,
fără iubire
Sunt tot singur...Mi-e foame și
îmi e atât de urât!
Uite niște oameni! Trebuie să
fac gălăgie! Încep să miaun cât de tare pot, trebuie să mă audă! Dar ce este
acela? Un câine... of! Mama mi-a spus să stau deoparte de ei, dacă nu îi cunosc.
M-a simțit... Voi tăcea... Adulmecă... Ce bine, pleacă! L-a zgâlțâit din lesă
stăpâna lui, să înainteze. De data aceasta, am scăpat de câine, dar au plecat
și oamenii mari odată cu el și odată cu ei, șansa mea de a mânca ceva azi.
Simt miros de ploaie, cerul e
tare gri-închis. Tună, fulgeră, în depărtare. Voi rămâne tot aici, unde
plantele acestea mari și sălbatice îmi țin de adăpost.
Totuși, îmi e atât de foame, de
sete și de frică. Oare voi supraviețui?
A mai trecut un timp, în care am continuat să sper
Doamna! Doamna, stați vă rog!
Doamna de pe bicicletă! Aici! Sunt aici! Doamna se tot uită în spate, dar s-a
îndepărtat deja de mine. Oare m-a auzit? Și dacă da, oare va veni să mă caute?
Voi continua să țip cât mă mai
țin plămânii. Povestea mea este despre supraviețuire, iar eu vreau să trăiesc!
Doamna! Vă rog, doamna! Sunt aici...
După alte câteva minute bune
Este doamna! A oprit și se uită
după mine! Oare să ies? Ce o să creadă despre mine? Mă va lua? Mă va iubi? Nu
am nimic de pierdut, mai mult decât am pierdut deja.
Scot un picioruș și capul.
Doamna m-a văzut și îmi zâmbește. Are ochii triști. Se uită când la mine, când
în jur. Oare ce caută? Ridică tot felul de obiecte din plastic, se uită la ele
și se încruntă. Se urcă pe bicicletă și dă să plece.
Nu, asta nu, te rog, doamna,
mai stai! În timp ce pedalează, își întoarce capul și mă privește.
Se va întoarce, simt. Doamna cu
ochii triști se va întoarce.
Și în scurt timp, doamna s-a
întors. Mi-a adus apă, de mâncare și a stat puțin cu mine. M-am apropiat de
degetul ei, dar nu foarte mult. Încă îmi e frică de cei ca ea, deși cred că nu
toți sunt la fel. Singurătatea m-a făcut să mă tem de orice, dar și oamenii
sunt foarte ciudați. O voi lăsa să mă atingă foarte puțin, dacă își va mai
întinde degetul spre mine.
Încep să mănânc cu teamă și
poftă, iar doamna mă atinge. Continui să mănânc, privind-o. Nu pot mânca tot,
pentru că nu am mai mâncat de mult și totuși îmi e frică de toate zgomotele de
afară, chiar și de doamna. Voi intra în vizuina mea, mulțumindu-i pentru
mâncare și apă tot prin țipete, pentru că doar așa știu să mă exprim,
deocamdată.
Doamna mă privește și plânge. Suntem
triști amândoi. Nu știu ea de ce tristă, dar în sufletul meu e furtună – am înțeles
că doamna nu mă ia la ea acasă. Deși se vede că îi plac. Oamenii sunt tare
ciudați!
De atunci, am devenit prieteni.
În fiecare zi, spre înserat, doamna
vine la mine cu mâncare și apă. Uneori nu găsește fundul sticlei din plastic,
tăiat – improvizație de bol pentru hrană și apă – și atunci o văd că se
încruntă și vorbește singură. E haioasă doamna. Acum nu mai plânge, ci mă
privește senină cum mănânc.
Într-o zi, doamna a venit cu
puiul ei. Atunci doamna a avut ochii foarte triști. Am auzit-o explicându-i
puiului ei de ce nu mă poate lua acasă la ei. Îi tot amintea de câinii mari,
liberi, în curte, de câinii vecinilor și de puținele pisici din împrejurimi.
Dar doamna a spus că îi sunt foarte drag și că va avea grijă de mine, așa cum
poate. I-a spus puiului ei că atâta timp cât voi fi aici, ea va veni la mine și
că poate să vină și el. Aceea fost ziua în care doamna mi-a spus Richard. Încerca să-i distragă atenția
omului-mic, întrebându-l dacă îi place numele meu.
Puiul ei continuă să plângă.
Doamna îmi face poze și stă o vreme cu ochii în telefon, repetându-i puiului ei
să se liniștească. Cred că ar fi bine să torc puțin, omul-mic este foarte
trist. Pășesc spre el și torc. Puiul doamnei își ridică ochii albaștri spre
mine. Când mă aude, plânge și mai tare. Nu mai știu ce să fac, pentru a-l face
să zâmbească.
Încep să mănânc, apoi beau
puțină apă. Cei doi se liniștesc, îmi fac cu mâna și se urcă pe biciclete.
Nu... Asta nu! Vă rog, mai
stați cu mine! Țip din nou, iar cei doi pleacă triști, cred că puiul doamnei
plânge iar, în timp ce se îndepărtează cu bicicleta. Eu, Richard, rămân în urma
lor și mai trist. Și singur.
II.
De atunci, au mai trecut mulți
pe lângă mine. Oameni în mașini, pescari pe bicicletă, familii ieșite la
plimbare. Unii s-au mai oprit, m-au mai privit, au poposit un scurt timp pe
lângă ascunzișul din care îmi plâng singurătatea, dar nu m-au luat cu ei. Nici
nu au insistat să mă arăt. Iar eu am continuat să miorlăi, pentru că vreau să
trăiesc. Sunt mic și jucăuș, aș putea oferi atât de multă iubire! Mi-ar plăcea
atât de mult să fiu lângă cineva, să nu mă mai simt abandonat.
Greierii și broaștele cântă și
sparg tăcerea apăsătoare, dar nu cântă pentru mine. Păsărelele se mai apropie
cu o creangă de mine, dar le e frică de mine și mie de ele!
Cât de frumos ar fi să aparțin unui suflet!
Doamna cu puiul ei au revenit.
Într-o după masă, în timp ce ne jucam, a mai apărut o mamă cu puiul ei, mai mic
ca cel al Doamnei. S-au jucat toți patru cu mine și a fost foarte plăcut. M-am
simțit împlinit, pentru puțin timp. Apoi mama cu puiul ei mic au plecat, iar
după un timp și Doamna cu puiul ei. Am plâns după ei. Dar acum știu că atâta
timp cât voi fi aici, vor veni la mine și dacă mă doare când pleacă, este
pentru că acum simt că puțin aparțin cuiva și mi se face deja dor de ei, de când
se urcă pe bicicletă.
Stând aici în tufe, am avut
timp să observ oamenii; ce e interesant la ei, este că nu le sclipesc ochii de
bucurie nici atunci când cred ei că au de toate - de exemplu, ce îmi lipsește acum
mie. Dar dacă eu aș avea o casă cum au mulți dintre ei și aș fi iubit, aș iubi
și aș fi fericit. Poate așa spun și ei, că dacă ar avea ceva, ar fi fericiți.
Apoi au, însă uită de promisiune. Eu nu aș uita. Pentru că nici Dumnezeu nu
uită de mine, în nicio secundă de când exist.După-masa zilei de 6 august a fost prima în care atunci când a fost strigat, nu a mai răspuns. Cu o noapte înainte a plouat torențial. Poate că totul e în regulă acum, poate că Richard are un stăpân iubitor. Acesta este finalul poveștii în care crede doamna de pe bicicletă, care l-a tot căutat, zile la rând, pe câmpuri și va continua să se uite după un ghem portocaliu cu alb, ori de câte ori va merge pe acolo. Aceasta este imaginea de care se agață, atunci când vede goală acea lădiță pe care i-a lăsat-o lui Richard, până când îi va găsi un cămin.
