INTROSPECȚIE

Vino lângă mine,
Servește acest pahar cu vin
Și spune-mi,
despre ce ar vrea a ta conștiință
Acum să vorbim?
 
Insist să te așezi în fața mea
Și cât mai aproape de partea stângă –
Căci îmi place să-ți surprind privirea
Și profilul din partea opusă,
De ochii dinspre mine vei dori să ți-i îndrepți.
 
Ce nebunie, vai, ce nebunie!
Să suspini adânc în această noapte,
Întrerupând tăcerea ce s-a așezat
peste al nostru roman-foileton,
Început atunci, nesfârșit și acum,
În amurgul zorilor.
 
Ei bine,
eu îți mulțumesc pentru tăcere
Și pentru toate nerăspunsurile tale,
Căci între aceste două – aparent neajunsuri –
Ne transcriu povestea, neprelucrată
 
Și prin zborul propriei mele imaginații
O așez în colțul celei mai îndepărtate constelații,
Până când viitorul și trecutul se vor așeza
Într-un prezent al unui momentul pregătit,
Pentru așa-zisa scriitură,
În care tu îmi ești protagonist.
 
Până atunci, atât cât o mai fi,
Încrede-te în cerul senin,
Servind acest pahar cu vin,
Pentru tot ceea ce-mi devii.

Versuri publicate în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024

ÎN CULORI

 

Razele de lumină sunt strălucitoare –
Se anunță zorile unei zile calme și reci;
Gândurile mă privesc de la înălțime
Și se amuză, pesemne,
Zărindu-mi inima pigmentată în diverse culori.
 
Ochii îmi sunt pictați într-o tentă aurie,
Fiind blocați în peisajul cu ramă stacojie –
Părăsit de noi, lăsând golul să-l inunde.
De atunci, parcă și cerurile ne aleargă
Iar norii se încruntă, neînțelegându-ne.
 
Nici eu nu mă-nțeleg, adesea;
Iar despre tine... Nici că pricep ceva,
Când nu privesc spre zarea ta,
În care, scăpat de sub control,
șuierul vântului se aude tare,
În spațiul dintre noi,
Prin ușile lipsă, aruncate din balamale.
 
M-ademenește, desigur, fuiorul argintiu,
Ce mi se arată atât cât să mă tulbure
În pauza timpilor gândiți,
Atârnând de coada ochiului,
Privirea de-mi încurcă.
 
Întortocheate sunt căile prin amor,
Ajuns în el printr-un plonjon,
Dintr-o lume uitată, într-alta
Și prin nicăieri,
Adormind în azi și trezindu-mă în ieri,
Neînțelegând lipsa ta, prin lipsa mea,
Lipsind amândoi, din tabloul acela cu nori,
De care povesteam.
 
Îmi doresc să nu doară nimic
Prin trecerea timpului, a vremii, ori ce o fi,
Când nu ne vom uita și ne vom aminti,
Că a plouat cu temeri fără fond,
Peste suflet proiectil.
 
Momentul de respiro
prin potopul de întrebări,
E ca o particulă rece,
într-un deșert dogoritor,
În care cerul, cu soarele și o răscruce
Par că s-au aprins,
Arzându-mi tălpile în drumul
Spre care alegerea m-a împins.
 
De atunci și bezna adâncă se aprinde,
Creând fantasme de diverse culori,
De când orologiul bate miezul nopții,
Până la răsăritul sorilor.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024

Piesa aceasta... e sublimă!

ZBOR ÎN CĂDEREA NOPȚII

 

Ea, noaptea, îmi cade în brațe,
Atunci când fluturii de zi
Își închid aripile și ochii,
Întru eternitate.
 
Îmbracă-mă, tu,
Ceea ce ești mai departe de lună,
Cel ce o luminezi, făcând-o regină,
Prin irișii mei,
Care să-mi acapareze inima
 
Și la fiecare cădere a nopții,
Să lase acel loc gol -
În care să mi se cuibărească,
atât de rece,
Chiar aici, în aceste două brațe.
 
Fără inimă în piept,
A plăsmuit un interval de timp
Și o dilatare a spațiului -
În care pot țipa, din toți rărunchii,
Umplând acel hău,
Eliberându-mă de ceea ce nu sunt,
Prin vindecare.
 
Așadar, de pereții nemărginiți
ai unui intangibil,
Se agață o incantație aproape mută,
Rostită cu buzele înghețate,
Ținând strâns luna în brațe.
 
Prinde-mă de mijloc,
În acest zbor în căderea nopții
Și adu-mi iar fluturii de zi,
Să-i țin pe ei, fragili, în locul inimii,
 
Iar fâlfâitul aripilor lor
Să acopere zgomotul de fundal,
Al țurțurilor de gheață ce se sparg,
Răscolind toată veșnicia din mine.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024

TRANSMUTARE

 

Prin intențiile mele,
Îmi creez un viitor
Pe un tărâm holografic -
În care te așez
într-o barcă veche,
pe un râu,
pe care să curgi,
în ambele sensuri,
La capătul cărora să-ți fiu.
 
De simt că îmi e frică,
O las și pe ea, frica,
să curgă din mine,
pe firele de iarbă,
Iar roua să o poarte,
Din frunză, în frunză,
Până în palmele tale,
 
Iar tu să o lași să curgă
În apa pe care te poartă barca,
Ajungând la mine,
Iar eu să te primesc astfel,
Fără frica de care m-am lepădat.
 
Nu importă la ce capăt al apei
Te aștept pe un ponton,
Trecută eu, trecut și tu,
prin vâltoarea veacurilor,
Atingând aproape-veșnicia
Prin abandon,
 
Apți, într-un final, de a iubi
Și de a transcende,
Prin portalul nașterii,
Două cercuri ce se întrepătrund
În unitate,
în infinit.