ZBOR ÎN CĂDEREA NOPȚII

 

Ea, noaptea, îmi cade în brațe,
Atunci când fluturii de zi
Își închid aripile și ochii,
Întru eternitate.
 
Îmbracă-mă, tu,
Ceea ce ești mai departe de lună,
Cel ce o luminezi, făcând-o regină,
Prin irișii mei,
Care să-mi acapareze inima
 
Și la fiecare cădere a nopții,
Să lase acel loc gol -
În care să mi se cuibărească,
atât de rece,
Chiar aici, în aceste două brațe.
 
Fără inimă în piept,
A plăsmuit un interval de timp
Și o dilatare a spațiului -
În care pot țipa, din toți rărunchii,
Umplând acel hău,
Eliberându-mă de ceea ce nu sunt,
Prin vindecare.
 
Așadar, de pereții nemărginiți
ai unui intangibil,
Se agață o incantație aproape mută,
Rostită cu buzele înghețate,
Ținând strâns luna în brațe.
 
Prinde-mă de mijloc,
În acest zbor în căderea nopții
Și adu-mi iar fluturii de zi,
Să-i țin pe ei, fragili, în locul inimii,
 
Iar fâlfâitul aripilor lor
Să acopere zgomotul de fundal,
Al țurțurilor de gheață ce se sparg,
Răscolind toată veșnicia din mine.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024