ETERNITATEA POEMULUI

 

Fluturi efemeri cad din cer
Să-mi prindă inima
Într-un pumn de gheață
Și el, pumnul, se topește
Într-o grămadă fragilă;
 
Apoi imaginea dispare,
Pentru a se naște iar
Într-un tablou nepictat,
Uitat pe câmpiile albe,
Acoperite de promoroacă.
 
În urma lor, a fluturilor,
A pumnului de gheață
Și a grămezii fragile,
Rămân ele – cuvintele scrise,
Pentru eternitate,
 
Iar ea, eternitatea,
Le va lua în palmele sale calde
Și le va așeza în toate timpurile,
Formate din toate clipele,
În care oamenii își caută iubirea;
 
Apoi ea, iubirea,
Se va lăsa găsită,
Pentru a fi absorbită
De inimile însetate
Ce se regăsesc.
 
În urma a tot,
Rămân versurile –
Scrise cu dor și cu foc,
Și vor fi duse de fluturi
În ceruri, apoi vor cădea,
Odată cu ei,
În câte vieți voi avea.
 
Poemul se tot întoarce
În sufletul în care e chemat;
Eu sunt poem,
Tu-mi ești poem...
Așa vom fi mereu.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 12/2024

În imagini: primele două cărți (2018/2023) lansate împreună (2023). În a doua poză, a treia carte - tipărită în ianuarie 2025 🙏
În videoclipul de mai jos, o fată cu o voce minunată. Îl adoram deja pe Eminescu, când eram cam de vârsta ei.
Să nu uităm că azi, mai mult ca oricand, este despre el, marele nostru poet! 💙

CU UNIVERSUL ÎN BRAȚE

 

Ca o copilă, scriu o poveste,
Pe care o citesc, mai apoi, cu voce tare;
E despre Universul pe care pot să îl cuprind,
De' vreau, în ale mele brațe,
Deschizându-le perfect
Și perpedincular cu pământul
Ce pe sub tăpi îmi trece.
 
Cu capul lăsat ușor pe spate,
Îmi așez privirea peste corpurile cerești
Ce mi se arată în această noapte;
Și pentru a fi sigură că le-am prins pe toate,
Chiar și pe cele din lateralul adânc
Și din spate,
Încep, încet, a mă roti,
Ca un ceas, ce-și măsoară propriul timp.
 
Primesc cu brațele deschise roua,
Ce-mi sărută rece buzele între-deschise,
Cu ochii fixând tot necunoscutul
Căruia mi-am servit destinul,
Pendulând, în continuare,
Prin verbul a trece...
 
Iau cu mine în casă
această filă-deznodământ
Și privesc din nou prin fereastra
În care el mi se arată
Atât de puțin și de neclar;
Așa nu-mi ești de ajuns! îmi spun,
Și-ntorc spatele unei holograme,
Zâmbind mulțumită,
Ținând Universul în brațe.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 12/2024

Sursa foto: https://stock.adobe.com/ro/search/images?k=looking+into+night+sky&search_page=2&asset_id=138330023

ALEEA CU STEJARI

 

Pătrunde-n taina mea,
Prin taina lumii,
Redându-mi încrederea,
Rătăcită-n mugurii iernii,
Ce-au înțepenit viața
Din aleea cu stejari.
 
Ce spectacol era totul,
Mai înainte de a crește,
Când, prin covorul frunzelor uscate
Picioarele îmi alergau,
Iar foșnetul creat
Abia acoperea emoția inimii mele,
Ca un bubuit de tobe.
 
Azi, cu buzele mușcate de vânt,
Cu mersul aproape absent
Și cu ochii împăienjeniți de somn,
Retrăiesc, simțind sub tălpi,
Pământul fremătând.
 
Fantoma unui suflet ros de veșnicie,
Care s-a lepădat de veșmintele grele,
Plutește deasupra frunzelor înghețate,
Încă sângerii,
Absorbit de nemurire.
 
În dreapta sa, la prima răscruce,
Sub fereastra aceea bătută-n cuie,
Cresc flori galbene, scrijelite-n zid,
Sub bolta copacilor de lună sprijiniți.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 12/2024

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/road-trees-winter-frost-snow-path-6935773/