marți, 30 decembrie 2025

CU PĂRUL SUR ȘI OCHI CĂPRUI

 

Cu mers șotâng,
Înainta, greoi, în fața mea;
Nu mă grăbeam să-l ocolesc
Căci aveam timp,
Să stau și să mi-l amintesc.
 
Au trecut niște ani,
De când pășește același prag
În zilele obișnuite, cu treburi banale…
Mă-ntreb de m-a uitat.
 
S-a oprit lângă un perete,
Obosit și poate chinuit,
Voind doar un răgaz,
Să-și tragă sufletul,
pentru o vreme.
 
Trec pe lângă el și îl privesc
Direct în ochii săi căprui –
El nu mă recunoaște
Și nu-i nimic, îmi spun,
 
Căci eu știu că și acum,
La pieptul său, adunat în haină
Are un carnețel cu însemne
În care i-am scris și eu,
De atâtea ori, în atâta vreme.
 
Cu părul sur și umerii adunați,
Rămâne în spatele meu,
Întrebându-se, poate,
De mă știe de undeva,
Iar eu m-aș bucura,
Să știu că e așa –
Că mă caută-n memoria sa.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11-12/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/lonely-adult-solitude-expression-2664830/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu