Fiecare
zi e un dar. Iar seva lutului meu se reflectă…
În fiecare dimineață în care nu sunt singură, având alături ființele dragi, sau dacă ele nu sunt în imediata apropiere, atunci sunt fericită pentru că sunt, acolo unde sunt.
În clipa în care întâlnesc privirea lui albastră, de copil, neschimbată de când era mic și înțeleg că și eu îl voi privi mereu la fel, prin ochi de mamă.
În momentul în care aud hârâielile de afară - semn că cei doi câini, masculi și înfometați înainte de ora 6:30, mă așteaptă să le dau bună dimineața și, evident, mâncare. Asta înseamnă că încă o noapte a trecut; o nouă dimineață în care sunt așteptată.
În clipa în care aparatul de cafea începe să prepare licoarea aromată ce-mi trezește simțurile, iar celulele parcă îmi dansează salsa prin corp.
În nebunia din trafic - agitația cu care m-am obișnuit și fără de care viața mea ar fi ciudat de liniștită.
În momentul în care văd școala pe care o frecventează purtătorul de ochi albaștri. Când mă sărută pe obraz (uneori de bunăvoie, alteori mai forțat, dar nu scapă) și îmi face cu mâna după ce coboară din mașină, îndreptându-se spre intrarea în școală. Acolo, în acea clădire, oameni prețioși contribuie la viitorul lui.
În viața profesională - serviciul, colegii, locul unde stau mai mult decât acasă. Biroul plin cu flori, cu acte, cu oameni frumoși… și alții care mă scot din sărite, având și ei, iată, un rol în zilele mele – ca o injecție cu adrenalină (în sens metaforic), în zilele mai monotone.
În liste peste liste, lucruri de bifat în fiecare zi. E un haos, uneori; iar provocarea este să încerc, măcar să încerc, să mai așez puțin imaginile lui - cât să apuc să respir adânc, să am energie să deschid din nou ochii și să repet toate cele de mai sus, plus multe altele, căci lista din zi pare mereu la fel, dar e doar o iluzie.
Seva lutului mai sunt serile cu povești Disney, în care adorm cu Dominic în brațe și mă trezesc panicată în toiul nopții că am uitat să pun alarma. De fapt, alarma este setată (în zilele lucrătoare) la aceeași oră. E doar spaima ce-mi trezește inima și îmi alungă somnul. Nu degeaba am vreo cinci cărți începute la capul patului, ele sunt „mărturia” lipsei de disciplină în somn și citit, dar și a stărilor și curiozităților diverse pe care le am.
Totuși, în fiecare zi aparent la fel, am rămas fără ceva, am primit altceva și am înaintat în viață, cu sau fără ceea ce aveam înainte. Rămân în picioare, deși uneori am impresia că mă usuc. E chemarea trupului la odihnă și în acel moment de nefăcut nimic, de goliciune, încep să-mi revin, să mă adun, să prind puteri. Seva vieții continuă să curgă prin mine, să se amplifice când locul e gol, să circule cu repeziciune.
De asta nu mă mai mir că îmi rezistă plantele când uit să le ud. La un moment dat le observ „strigătele”, îmi cer scuze și alerg cu sticlele de apă spre ele. Există mereu rezerve - oriunde am privi. Important e să nu facem abuz de ele, ca nu cumva golul să devină atât de gol încât zilele și nopțile să ne fie mai aride ca deșertul, iar apa din ploi să nu mai poată încolți semințele din noi.
Lista continuă, în mod firesc. Intenția mea a fost să evidențiez bucuriile pe care le avem „sub nas”, cum s-ar spune, fiind părți integrante din zilele obișnuite.
Să fim conștienți de seva lutului nostru și să ne prețuim, dincolo de superficialul devenit gros, pe alocuri, chiar și pentru un polizor de ultimă generație.
Fiecare zi este un dar. Nu e o obligație. E un dar.
În fiecare dimineață în care nu sunt singură, având alături ființele dragi, sau dacă ele nu sunt în imediata apropiere, atunci sunt fericită pentru că sunt, acolo unde sunt.
În clipa în care întâlnesc privirea lui albastră, de copil, neschimbată de când era mic și înțeleg că și eu îl voi privi mereu la fel, prin ochi de mamă.
În momentul în care aud hârâielile de afară - semn că cei doi câini, masculi și înfometați înainte de ora 6:30, mă așteaptă să le dau bună dimineața și, evident, mâncare. Asta înseamnă că încă o noapte a trecut; o nouă dimineață în care sunt așteptată.
În clipa în care aparatul de cafea începe să prepare licoarea aromată ce-mi trezește simțurile, iar celulele parcă îmi dansează salsa prin corp.
În nebunia din trafic - agitația cu care m-am obișnuit și fără de care viața mea ar fi ciudat de liniștită.
În momentul în care văd școala pe care o frecventează purtătorul de ochi albaștri. Când mă sărută pe obraz (uneori de bunăvoie, alteori mai forțat, dar nu scapă) și îmi face cu mâna după ce coboară din mașină, îndreptându-se spre intrarea în școală. Acolo, în acea clădire, oameni prețioși contribuie la viitorul lui.
În viața profesională - serviciul, colegii, locul unde stau mai mult decât acasă. Biroul plin cu flori, cu acte, cu oameni frumoși… și alții care mă scot din sărite, având și ei, iată, un rol în zilele mele – ca o injecție cu adrenalină (în sens metaforic), în zilele mai monotone.
În liste peste liste, lucruri de bifat în fiecare zi. E un haos, uneori; iar provocarea este să încerc, măcar să încerc, să mai așez puțin imaginile lui - cât să apuc să respir adânc, să am energie să deschid din nou ochii și să repet toate cele de mai sus, plus multe altele, căci lista din zi pare mereu la fel, dar e doar o iluzie.
Seva lutului mai sunt serile cu povești Disney, în care adorm cu Dominic în brațe și mă trezesc panicată în toiul nopții că am uitat să pun alarma. De fapt, alarma este setată (în zilele lucrătoare) la aceeași oră. E doar spaima ce-mi trezește inima și îmi alungă somnul. Nu degeaba am vreo cinci cărți începute la capul patului, ele sunt „mărturia” lipsei de disciplină în somn și citit, dar și a stărilor și curiozităților diverse pe care le am.
Totuși, în fiecare zi aparent la fel, am rămas fără ceva, am primit altceva și am înaintat în viață, cu sau fără ceea ce aveam înainte. Rămân în picioare, deși uneori am impresia că mă usuc. E chemarea trupului la odihnă și în acel moment de nefăcut nimic, de goliciune, încep să-mi revin, să mă adun, să prind puteri. Seva vieții continuă să curgă prin mine, să se amplifice când locul e gol, să circule cu repeziciune.
De asta nu mă mai mir că îmi rezistă plantele când uit să le ud. La un moment dat le observ „strigătele”, îmi cer scuze și alerg cu sticlele de apă spre ele. Există mereu rezerve - oriunde am privi. Important e să nu facem abuz de ele, ca nu cumva golul să devină atât de gol încât zilele și nopțile să ne fie mai aride ca deșertul, iar apa din ploi să nu mai poată încolți semințele din noi.
Lista continuă, în mod firesc. Intenția mea a fost să evidențiez bucuriile pe care le avem „sub nas”, cum s-ar spune, fiind părți integrante din zilele obișnuite.
Să fim conștienți de seva lutului nostru și să ne prețuim, dincolo de superficialul devenit gros, pe alocuri, chiar și pentru un polizor de ultimă generație.
Fiecare zi este un dar. Nu e o obligație. E un dar.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 1/2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu