MOMENT DE REFLEXIE. APA ADÂNCĂ

 

Respiră, pentru că e important să o faci într-un mod corect și constant, atâta timp cât ești aici, cât ești om.
Trăim în valuri - uneori sub ele, alteori deasupra lor. Cred că tuturor ne e cunoscută viața ca un rollercoaster care ne poartă când în sus, când în jos; ce ne dovedește ființarea aici, pe Pământ, e tocmai respirația, care rămâne constantă, indiferent pe unde ne poartă valurile, până în punctul în care ne încheiem misiunea.
Apropo de respirație, era să mă înec când abia învățam să merg, de curioasă ce am fost de mică. Dar Cineva a avut alte planuri pentru mine. Cu siguranță, nu acela trebuia să fie finalul. Prin urmare, am continuat să respir.
Ideea acestui text mi s-a năzărit trecând pe lângă un grup de doamne care discutau aprins despre treburile casnice, inclusiv despre gătit și despre cât de consumatoare de energie sunt toate acestea. Zâmbeam în sinea mea, pentru că le percepeam aproape fioroase în unele momente – revoltate, obosite, de parcă viața le ajunsese până peste cap. Câteva clipe mai târziu însă, se afundau în detaliile pusului conservelor și în tehnica lor „secretă” de a găti te miri ce rețetă.
Am prins perfect firul discuției, pentru că una din cele patru era ca un lider al grupului, care repeta ideile principale cu glas sonor. 
Ador și eu să gătesc. E o artă. E o meditație. Dar important e să vreau, să îmi doresc să fac acest lucru de la sine putere și să nu simt că planează asupra capului meu datoria de femeie – aceea că trebuie să gătesc pentru că pur și simplu sunt femeie și se subînțelege ce aș avea de făcut.
Nu de alta, dar când mi s-a rupt turta*, am ales pixul, nu tigaia. Aceasta din urmă a devenit alegerea mea după vârsta de douăzeci de ani. Până atunci a gătit mama și ce bine mai gătea! Apoi am descoperit că îmi place și mie să fac asta, că mă relaxează și, uneori, are chiar un efect terapeutic. Colegele de birou îmi spun, mai în glumă, mai în serios, „mama tuturor checurilor”. 
Revenind la doamnele mele, ele păreau fioroase doar în clipa în care am prins firul discuției. Din depărtare vedeam doar un grup de femei blânde, aproape docile, ieșite la plimbarea de cu seară. Asta până s-au reunit și și-au dat voie să răbufnească.
Ei, într-un asemenea context, ideile aproape că m-au lovit în ceafă:
Nu există femei blânde.
Există femei îmblânzite.
Sunt femei care încă nu și-au descoperit potențialul sau care, dintr-un motiv sau altul, au renunțat la el. Când ea, femeia, devine conștientă de tot ceea ce poate, timpul și spațiul se dilată. Munții pot fi mutați din loc, doar cu puterea gândului, iar Universul poate fi cuprins în brațele ei, al femeii. Folosesc astfel de metafore pentru a sublinia ideea că aproape totul e posibil pentru ea.
Are prea multe de făcut și nu mai are răbdare cu inutilitatea sau banalitatea, ambele mari consumatoare de energie și prea puțin aducătoare de satisfacție, de mulțumire sau de împlinire.
Iar dacă în acel context de are prea multe de făcut întâmpină și constrângeri nejustificate – sau justificate într-un mod absurd –, atunci nu prea mai e loc de blândețe.
Pentru el – câteva cuvinte despre „sălbăticia” femeii
Femeia neîmblânzită rămâne autentică.
Este femeia care poate înțelege că acesta ești tu, cu tot pachetul tău și te va păstra exact așa cum ești. Nu va încerca să te dreseze, să te modeleze sau să te transforme – deci nu te va considera animal de companie, un pluș simpatic sau o plastilină colorată din care poate face forme după bunul plac. Te va iubi pentru că ești. Nu e ușor, pentru că ție îți revine sarcina să fii – să fii autentic, conștient, la rândul tău, de ceea ce ești și, bineînțeles, să vezi și să respecți ceea ce este ea.
Relația cu o astfel de femeie este un parteneriat. Un acord viu, ale cărui „clauze” pot fi modificate sau anulate doar prin consens. Pe lângă iubire, este vorba despre înțelegere, colaborare, respect și comunicare. Iar peste toate acestea se așază pasiunea. Pentru ea, inima ta bate și recunoaște frecvențe nepământene, iar frecvențele ei devin, în timp, frecvențele voastre – poate cea mai simplă și mai profundă formă de înțelegere dintre doi oameni.
Astăzi poate sta la cratiță, pentru că vrea, nu pentru că trebuie. Mâine poate fi la o cină luxoasă, mirosind a parfum oriental. Iar poimâine poate simți nevoia să stea singură, între patru pereți, fără tine, să asculte muzică și să doarmă, ca mai apoi să vrea să o ții în brațe și să nu-i mai dai drumul.
Viața alături de ea poate semăna cu o călătorie în Cosmos. Punctul de plecare este cert, dar destinația nu o poate garanta nimeni, exceptându-l pe El. Dar călătoria... călătoria este exact ceea ce căuta sufletul tău: posibilitatea de a cunoaște și de a te păstra așa cum ești, în drumul pe care îl ai de străbătut. Al tău drum, alături de ea.
 
Pe de altă parte, poți fi îmblânzitorul unei femei, sau poți alege ca parteneră o femeie deja îmblânzită.
Cu o astfel de ea, drumul este oarecum sigur. Omenirii îi place să creadă în certitudini, nimic de condamnat. Starea de confort creează o siguranță în care și aparența crede, atât e de dens vălul ce acoperă vederea, iar mintea se simte bine în această stare „călduță”, în care ar fi de preferat să nu se întâmple nimic, iar apa să curgă… lin. Mintea nu vrea să vorbească despre efemeritate, relativitate și nepalpabil. Ar reprezenta prea multe bătăi de cap într-o lume și-așa sufocată de „taskuri”.
O astfel de viață poate fi drăguță, iar tu poți fi mulțumit în ea.
Din castelul tău de nisip, marea este mai mult privită și încercată doar timid, cu vârful degetelor, pentru că lipsa ei de orizont, revărsat în libertate, sperie.
Știu, marea poate părea fioroasă, sălbatică și de nestăpânit... 
Asta o și face atât de specială.
 
Pentru ea – câteva cuvinte despre tine, de ce ești atât de specială
Și totuși, unele femei aleg să rămână în apa adâncă, chiar dacă asta înseamnă ca cel mai bun partener de drum lung să le fie propria persoană, iar oamenii în care au încredere să poată fi numărați pe degetele unei singure mâini.
Să rămâi autentică presupune și asta: să cobori în ape adânci și să stai acolo, singură; să explorezi adâncul apei și, odată cu el, propriul tău adânc, iar, pentru o vreme, să alegi să rămâi acolo.
La început simți că nu ai aer, că nu știi să respiri în apă – altfel decât prin inundarea plămânilor. Dar, odată ce apa te cuprinde cu totul, descoperi că și primul gând a fost tot o relativitate. Aerul. Ce este, de fapt, aerul? Cine sau ce ești tu?Care îți e rolul în întregul proces numit ființare?
Rămânând acolo, răspunsurile încep să vină singure. Înțelegi până și rostul oxigenului, relația lui cu materia care te îmbracă. Știi că ești mai mult decât ea. Iar nevoia de a respira se domolește încet, până când aproape că dispare.
Ai lăsat în urmă condiționările. Apoi și desaga în care le purtai. Nevoile. Barierele. Tot ceea ce doare. Nenumărate haine, programe, mantre ce sună bine, dar ce nu-ți aparțin, nu te vindecă.
Abia atunci începi să vezi legăturile fine care te țin și încotro duc ele – sunt ca pânzele de păianjen, atent țesute și spectaculoase. Îți faci o idee... îți mai faci și alte idei și înțelegi ceea ce ai de înțeles. Apoi alegi să te întorci la suprafață, acolo unde vei respira și tu, așa cum o fac toți, iar ei respiră, așa cum respiri și tu.
Știi că poți coborî oricând în tine. Oricând vrei. Poți merge mai departe pe drumul pe care ai început doar să-l pipăi. Dar ai și obligația să nu uiți că, deocamdată, ești om, atâta timp cât încă respiri.
Astăzi plutești în relativ, atât de conștientă, respirând, pentru că tu ai ales!
 
*la vârsta de 1 an, la fetițe, obiceiul ruperii turtei este un echivalent cu tăierea moțului la băieți. După ruperea turtei, fetiței îi este așezată în față o tavă cu mai multe obiecte simbolice (pot fi bani, instrumente de scris, chei, etc.). Primele 3 obiecte pe care le alege aceasta indică, simbolic, viitoarele ei preferințe sau ocupații în viață. Pentru detalii frumoase legate de acest eveniment, accesați site-ul https://petitecoquette.ro/cand-se-rupe-turta-la-fete/

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2026