COPILE...

Mă uit în ochii tăi, copile, și-mi văd sufletul; este acolo, contopit cu al tău. Și, înainte de a se uni și de a fi unul singur, ele au fost copii și s-au jucat împreună, alergând cu multă bucurie prin întregi orizonturi, fiind neobosite, râzând mereu în hohote și radiind a iubire - acea iubire care nu mai are nevoie de absolut nimic pentru a fi exact așa cum este: perfectă.

Apoi, ne-am născut separat și, preț de câteva clipe, zile, ani sau vieți, am crezut că nu mai suntem, pentru că tu nu mai erai, pentru că eu nu mai eram... Unul singur.

Dar ne-am regăsit, copile, și ne-am recunoscut. Tu te-ai găsit în mine, iar eu... Ah, eu eram acolo, în ochii tăi, în adâncul tău, în esența ta. Te-am așteptat, copile, pentru a mă reîntregi, căci ceva a lipsit din mine mereu, fără să înțeleg mai mult, cu atâtea bariere așternute în fața pașilor mei de minți smintite…

Odată cu tine, m-am născut și eu, pentru că de atunci am început să trăiesc, știi?

Desigur că știi... Tu mă faci să simt toate acestea, tu mi-ai vorbit mai clar, doar din priviri, decât o fac alții prin cuvinte și ai făcut, într-un timp scurt, mai mult decât alții o viață întreagă (dacă măsurarea unei vieți ar avea vreo importanță); ai dat trupului meu șansa de a face cel mai sacru lucru de care poate fi capabil: să îți găzduiască viața, suflul, în interiorul său, până când tu ai decis să te naști și să mă lași să te strâng în brațe, la pieptul meu, și să asculți cum inima mea a început să cânte ode, închinate ție...

Nu mai sunt ce-am fost, copile drag, căci m-am născut și eu, din nou, prin tine - o alta nouă, o alta întreagă, completă. Pentru asta, îți mulțumesc!

Te iubesc pentru cine ești și pentru ceea ce sunt, de când ești tu. Te iubesc pentru ceea ce suntem împreună - unul, pentru totdeauna!