PESTE A DIMINEȚII PUNTE

 

Pe când se ivesc zorii zilei
Insist pe subiectul aceluiași gând –
De când se așează noaptea,
Sărutându-mi firav ochii,
Prin părul ce-i acoperă, răzvrătit.
 
De ce soarele și luna
Se caută neîncetat pe același cer?
Un cer care, pentru noi, în aparență, îi desparte,
Însă în puținele clipe,
În care se întâlnesc în zori de zi,
Reușesc să apropie depărtarea,
Atât cât să-și atingă chemarea…
 
Adesea-i caut cu privirea,
Savurând a lor poveste de amor,
În propria-mi melancolie,
Proiectându-i în realul de cununi,
Unde mocnește un dor nebun.
 
Oi fi eu o hologramă,
Peste a dimineții punte,
Conștientă fiind, doar pentru mine,
De ceea ce răscolesc în tine?
 
De-ar fi să-mi scriu povestea
Și să o arunc în largul învolburatelor ape,
Ar îmblânzi și furia lor,
Mângâindu-le dulce prin cuvintele
Cernute atât de fierbinte
În existența lor!
 
Îmi spun mereu că ale mele gânduri
Nu sunt pentru pieire și n-au cum a rămâne
Aiurind prin capricioasa noastră lume,
Ce-n proiecții se adâncește, cu mare elan,
Răscolindu-și în van, esența grandioasă,
Pe care o apasă cu piciorul
Tot mai adânc de suprafață.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2024

TOREADORUL

 

În aerul arid, cu gura uscată,
Respiră profund, astfel încât
Cordul să-și păstreze cumpătul în piept,
Iar mintea să rămână lucidă,
În perfida zăpușeală.
 
Pelerina roșie, ținută strâns în mâini,
Spulberă veselă atmosfera încărcată,
Sfidând emoțiile ce ar cimenta pașii
În solul nisipos, decorat cu două umbre -
Zărite firav, prin pulberea de lumină.
 
Vin, grămadă, voci în ecou,
Purtate de aer, în mod sinistru,
Adunate în pustiul celor două perechi de ochi
Ce se privesc fix, dar fără să se vadă,
Căci s-au pierdut în gol.
 
Se numește dor,
Acel sentiment enervant,
Ce-și cere jertfa chiar și din inima
Celui mai vestit toreador.
 
După un timp, martorii nevăzuți din arenă
Se pot apropia de fantezie,
Astfel încât să atingă
Pelerina ce zace sfâșiată pe nisip,
Printre urmele adânci lăsate de copite.
 
Adesea confundăm
Corida cu iubirea.

Poezie publicată în Revistra CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2024

CELE 12 NOTE

 

E trecut de ora șapte – dimineața,
Totul e bine, aparent,
Doar că  nu mă las lui, aparentului, întru-totul,
Provocându-l astfel la atenție,
scriind fără punct, un poem:
 
Presupun că citești ceea ce scriu,
Și că te cauți atent în gândurile mele -
Același chip perfect, cu zâmbet împietrit
De dor, pe ale cărui aripi ajunge
În apusul soarelui meu și astfel
Doar privește și nu-și amintește,
 
De o noapte trecută și foarte tăcută
În care visele ni s-au unit
Prin cele 12 note din portativ,
Ascunse-n podul prăfuit cu amintirile
Ce refuză să se lase amintite
Sufletului tău, atât de adormit,
Orb, prin angelicii ochi umani,
Ca cerul acesta de deasupră-mi
Colorat în asfințitul de după răsărit;
 
Te-am urcat în văzduhul imaginar,
Doar pentru a avea propriul ocean,
În care să mă scufund,
când sunt scursă de voință
Și din care, de-ai cădea,
Să-mi cazi doar mie în brațe,
La a mea dorință;
 
M-am născut bătrână,
într-un timp nepriceput,
Scriindu-mi basmul pe nerăsuflate,
În care o ea își caută împlinirea,
Lepădându-se de rochia sufocantă cu corset,
De suferință și de verbul „te aștept”-
 
Iată și finalul acestei scrieri:
E scena în care ea respiră ușor sacadat,
Auzindu-se un murmur de după cortină,
Căci are un dor de tine,
Pentru a nu știu câta oară renegat,
de sufletul resetat,
prin cântarea inversată a celor 12 note
Ascunse-n podul prăfuit cu amintirile
Ce refuză să se lase amintite…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2024