TOREADORUL

 

În aerul arid, cu gura uscată,
Respiră profund, astfel încât
Cordul să-și păstreze cumpătul în piept,
Iar mintea să rămână lucidă,
În perfida zăpușeală.
 
Pelerina roșie, ținută strâns în mâini,
Spulberă veselă atmosfera încărcată,
Sfidând emoțiile ce ar cimenta pașii
În solul nisipos, decorat cu două umbre -
Zărite firav, prin pulberea de lumină.
 
Vin, grămadă, voci în ecou,
Purtate de aer, în mod sinistru,
Adunate în pustiul celor două perechi de ochi
Ce se privesc fix, dar fără să se vadă,
Căci s-au pierdut în gol.
 
Se numește dor,
Acel sentiment enervant,
Ce-și cere jertfa chiar și din inima
Celui mai vestit toreador.
 
După un timp, martorii nevăzuți din arenă
Se pot apropia de fantezie,
Astfel încât să atingă
Pelerina ce zace sfâșiată pe nisip,
Printre urmele adânci lăsate de copite.
 
Adesea confundăm
Corida cu iubirea.

Poezie publicată în Revistra CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2024