POEMUL PIETREI

Pentru câteva clipe 

M-am aflat într-un atemporal
Condusă de-un ecou melodios
Spre muza noastră 
Ascunsă acum, 

în plină amiază. 

Într-o altă lume, de departe
Se aude un ritm greoi,
Ca un imn funerar 
Ce apune peste răsăritul solar,
Lăsându-i loc 
Cât un firicel de praf
În colțuri adunat...
Să fie lumină.

Magnetul, în trecut atras
De ieri până azi, a rămas 
Amestecat în pământul putregai
De deasupra cerului 
Cu ceea ce omul are mai sfânt,
Sus, în Rai.

În această oră târzie
Ce-aș putea, oare, să mai zic,
Când țin în mână o piatră 
Și ea nu-mi spune nimic...?
Mi-o pun în piept, rugând-o-n taină
Să-mi șoptească ce vrea, 
Să-mi îndulcească poemul...
De-ar putea ea! 

Printre atâtea mirări
Apărute de nicăieri, neobosite
Se nasc idei - năvalnice fulgerări -
Ca un pumn încleștat în inima mea
Aproape uitând să mai bată
Ritmul vieții, rezultând astfel 
O altă viață sacadată. 

Pe un câmp departe de lume 
În locul unde cerul sărută pământul 
Lumina se naște din durerea lumii,
Atât de frumoasă creată parcă 
Pentru a fi rătăcitoare,
Dar pretutindeni
Fiindu-ne nouă, remodelând
Frumusețea unei lumi schimonosite.

Nu am numarat bătăile de inimă 
În care m-am rugat în nopțile adânci
Ca el, cordul, să rămână întreg 
Să nu fie sfărâmat de stânci,
Răsucind în pumn piatra 
Ce-mi poartă prin dorul ei
versurile,
Spre nicăieri.