Câte gânduri îmi trezesc fiori reci, în tot corpul adunat la pervazul unei ferestre, dintr-o casă, ridicată sub cerul Tău liber... Și ce doruri mă cuprind, pierdută-n marea fulgilor de nea, departe de blândețea florilor de mac! Tabloul fragilității lor mă face să-mi regret starea de amorțeală, doar pentru o clipă. Pe unde-mi galopezi, inimă, departe și fără de rost? încă te aștept, să mi te-ntorci în piept... Mă găsești chiar aici, unde pâlpâie lumina.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
În apele oglinzii Răsună mugetul valurilor Ce se sparg în sufletul meu Absorbidu-le. Absorbindu-te. Mă chinuie fiecare celulă Reașezându-se-n mine, Clasificându-mă-n arhiva Legămintelor intangibile. Ele continuă să răsune, Prelungindu-se-n silabele Ce mi se adună în minte, Continuându-mă în strofe, Proiectându-mă în oglindă Și oglinda se înclină Să-și verse apele în lume, Prin valuri de cuvinte...
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
E prea iarnă încât să-mi fie gândul la cireșii înfloriți; Nu-mi iese calculul zilelor luminoase Și mă obosește ritmul lipsit de vlagă, aproape înțepenit. Imi e dor să sar, copilărește, peste umbra ta; colind, astfel, prin închipuiri alese, prin anotipuri în care propria minte îmi joacă feste, fredonând cântece fără sonor. Doi guguștiuci Străbat, în zbor, via pusie; O fi sonetul lor de amor, cel ce ne dizolvă în distanță? Căci le simt căldura prin florile de gheață.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
Murim câte puțin, periodic, pentru a
ne transforma, pentru a deveni, pentru acest pământ, o altă versiune — mai
evoluată, mai capabilă în etapele (variate) din viața sa. E un fel de moarte
din care ne întoarcem forțat, prin resuscitare,
nefiind încă timpul pentru abandonul total: încă mai trebuie să rămânem pe
front, încă mai avem câte ceva (multe) de făcut. Totuși, adesea nu știm ce să facem
cu noi, nu-i așa? De parcă ni s-ar cuveni chiar și rutina pe care o privim cu
plictis. Iar dacă suntem depășiți de evenimentele din viață sau dacă nu încăpem
în forma modelată de alții, simțim că nu ne mai potrivim nici măcar în ea, în
rutină. În continuare, voi da câteva exemple
în care voi folosi persoana I singular – îmi este mai ușor să scriu astfel, ca
o confesiune. Așadar, rămân fără aer atunci când
sunt forțată să stau într-o formă nepotrivită. Inițial, se simte doar ca o
stare de disconfort pe care nu mi-o pot explica. Urmează un proces în care îmi
pun întrebări și aștept să îmi clarific măcar câteva răspunsuri cu care să
„plonjez”, mai departe, în autoanaliză. Întregul proces se poate întinde pe o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, depinde, de la caz la caz. Ce e cert, e că ajung să-mi dau
seama cum mă simt: ca și cum sunt îndesată într-o formă care nu-mi aparține și
asta mă incomodează. Partea amuzantă este că, în realitate, nu a existat o
forță externă care să mă aducă acolo, ci propria mea non-voință — așa o numesc
și așa defintesc momentele în care nu am avut voința de a face și de a face altceva. Acest „teritoriu” este deosebit de
discutabil. Poate implica starea de comoditate (e bine și așa, deși nu e) sau
de necunoaștere, iar ultima poate fi o stare explorată prin acțiuni de
cunoaștere, dar care nu s-au oprit la timp. Și ce este timpul? Discuția ar
putea devia de aici, în relativitatea lui și multitudinea de posibilități de
răspunsuri, ipoteze. Partea frumoasă este că azi, din atâtea teorii și variante,
o poți alege pe cea cu care rezonezi și în care să crezi. Ideea e că a fi prea mult pentru cineva este la fel de dureros ca atunci când nu-i
ești de ajuns. Pentru a ajunge la această concluzie, mi-am imaginat o formă
mare — m-am oprit la tava de la cuptor; mare, deci, încăpătoare, cu mult
potențial. Cum aș putea face un chec în ea fără ca ea să fie acea tavă pentru chec, înaltă, îngustă
și perfectă ca dimensiune pentru rețeta mea de zece linguri de… (făină, zahăr,
ulei etc.)? Oricât de „maestră” aș fi la
plămădit checuri, nu aș putea scoate potențialul rețetei punând compoziția
într-o tavă mare și plată de cuptor, nu-i așa? Așa și cu oamenii. Degeaba sunt eu
cine sunt, ce sunt, dacă ochii tăi și conștiința ta sunt setate să vadă doar o
bucată - aproape insignifiantă - din mine. Nu pentru că acea bucățică nu ar
conta, dar smulsă din întreg, eu nu mai sunt completă, deci nu mai sunt ceea ce
ar trebui – nici măcar pentru tine. Aceasta e una din situațiile în care
oamenii devin frustrați, furioși, supărați, dezamăgiți, îndurerați. Și atunci mă întreb… de ce aș fi furioasă, din moment ce am
opțiunea — prin propria voință — de a mă elibera de limitarea ta, de a te lăsa
să ființezi în limitările tale, fără să te judec? În aceeași ordine de idei, pot să nu
fiu de ajuns. Pentru că eu, la rândul meu, nu m-am oferit complet. Pentru că nu
am fost stimulată să o fac sau nu am simțit nevoia, nu am știut ce să fac cu
tine, cel întreg. Am văzut doar o bucățică din tine, aceea care mi-a convenit,
într-un anumit moment. Și atunci, da, nu îți sunt de ajuns. Cantitativ, nevoile
tale sunt altele. Calitativ, încă nu ești văzut. Eu nu te văd. Nici alții nu te
văd. Poate nici tu nu te vezi și nu știi cine ești cu adevărat. Pesemne n-ai
trecut prin procesul anevoios de mai sus. Acela în care arzi (fără să crești și
să te coci frumos)…într-o formă nepotrivită. Dar te vei vedea după resuscitarea amintită,
pentru care te-ai pregătit murind câte puțin, renunțând sau luându-ți-se.
Transformându-te. Apropiindu-te de tine. Găsindu-te după atâta dor. Nopțile lungi ale iernii oferă multă
retrospectivă. În lumina rece a dimineții, nici zilele nu se mai grăbesc. Du-te
mai adânc de atât și crede cu tărie că timpul în a cărui trecere crezi, dacă
crezi, a încremenit. Ce faci în pauza dintre timpi? Cum
te poți reconfigura? Despre neajunsuri vorbim mult. Le
purtăm ca pe o vină sau ca pe o dovadă de insuficiență. Rar ne întrebăm dacă nu
cumva ne-am așezat singuri într-o formă prea largă sau prea strâmtă. Iar când vom avea curajul să ne luăm
aluatul pe sus și să-l mutăm, vom descoperi că nu ne lipsea nimic. Doar spațiul
potrivit (tava) în care să creștem...
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
Cerul
de deasupra Se
mișcă în derivă… Stelele dansează, Iar
luna le aleargă, Prin
adâncimea nopții. Număr
în gând - Număr
numere, Număr
metafore Și
încâlcesc cuvinte Să
nu le mai pricep Și
mintea să-mi dezleg. Închid
un ochi Și
cu vârful piciorului drept Ating
cel mai îndepărtat Punct
din universul meu, Sprijinită-n
coate; Apoi
încep să tremur Din
coate și din șolduri, Amorțită
în greutatea corpului; pleoapele
îmi devin grele, tot
mai grele, devenind inseparabilă de
lemnul ud al bărcii. Stelele
sunt deasupra Și
luna lor, între ele, Cerul
îmi e departe, Iar
eu plutesc în derivă Dusă
de ape, Numărând
numere Și
încâlcind cuvinte, Codificându-mi
inima Cu
un cifru complicat Pe
care l-am ascuns în tine, Apoi uitându-l, Când
am naufragiat.
Dacă am fost un întreg? Da, așa cred, că am fost; Și am venit doar jumătate În această lume. Apoi, trecând prin lume, Am mai lăsat un sfert din mine, Jertfă tuturor clipelor De mers dezorientat. Și atunci eu cred Că undeva, deasupra, în relativ Cealaltă jumătate a mea Mă privește ca pe o jumătate Formată din două sferturi separate Pe acest pământ.
Dacă ea ar coborî Cam trei sferturi de drum Și eu aș urca un sfert, Ne-am contopi, M-aș întregi. Cum s-ar numi acel loc În care aș fi întreagă? Cum s-ar numi acel netimp Spre care inima mea aleargă? Desigur că am fost întreg, Desigur că am fost completă; Dar am ales să fiu doar jumătate Să-mi fie dor etern De cealaltă parte...
Prin
câte locuri s-a perindat Sub
atâtea ceruri s-a uitat - El,
raționalul, ce ticăie-n gol Ca
un ceas, pe un perete scorojit, fentat
de mirajul propriului amor... A
rămas blocat în răstimp Și
ce ironie, pe alocuri fiind Atâta
forfotă, pe potecile roase Ce
despart munții de sare Fațetați
într-o singură culoare... În
a sa neticăială, Vântul
bate de jos în sus Și
slovele s-au adunat haotic În
strofe fără rimă Taman
la polul opus Al
inimii mele. Dintre
toate mirările din lume Am
ales-o fără să gândesc pe
cea mai neînțeleasă; Nelămurită
chiar și atunci când Urechea
mi se lipește de stern, Auzind
un cord cum bate Fericit
în etern...
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 1/2026
Fiecare
zi e un dar. Iar seva lutului meu se reflectă… În
fiecare dimineață în care nu sunt singură, având alături ființele dragi, sau
dacă ele nu sunt în imediata apropiere, atunci sunt fericită pentru că sunt,
acolo unde sunt. În
clipa în care întâlnesc privirea lui albastră, de copil, neschimbată de când
era mic și înțeleg că și eu îl voi privi mereu la fel, prin ochi de mamă. În
momentul în care aud hârâielile de afară - semn că cei doi câini, masculi și
înfometați înainte de ora 6:30, mă așteaptă să le dau bună dimineața și,
evident, mâncare. Asta înseamnă că încă o noapte a trecut; o nouă dimineață în
care sunt așteptată. În
clipa în care aparatul de cafea începe să prepare licoarea aromată ce-mi
trezește simțurile, iar celulele parcă îmi dansează salsa prin corp. În
nebunia din trafic - agitația cu care m-am obișnuit și fără de care viața mea
ar fi ciudat de liniștită. În
momentul în care văd școala pe care o frecventează purtătorul de ochi albaștri.
Când mă sărută pe obraz (uneori de bunăvoie, alteori mai forțat, dar nu scapă) și
îmi face cu mâna după ce coboară din mașină, îndreptându-se spre intrarea în
școală. Acolo, în acea clădire, oameni prețioși contribuie la viitorul lui. În
viața profesională - serviciul, colegii, locul unde stau mai mult decât acasă.
Biroul plin cu flori, cu acte, cu oameni frumoși… și alții care mă scot din
sărite, având și ei, iată, un rol în zilele mele – ca o injecție cu adrenalină
(în sens metaforic), în zilele mai monotone. În
liste peste liste, lucruri de bifat în fiecare zi. E un haos, uneori; iar
provocarea este să încerc, măcar să
încerc, să mai așez puțin imaginile lui - cât să apuc să respir adânc, să
am energie să deschid din nou ochii și să repet toate cele de mai sus, plus multe
altele, căci lista din zi pare mereu la fel, dar e doar o iluzie. Seva
lutului mai sunt serile cu povești Disney, în care adorm cu Dominic în brațe și
mă trezesc panicată în toiul nopții că am uitat să pun alarma. De fapt, alarma
este setată (în zilele lucrătoare) la aceeași oră. E doar spaima ce-mi trezește
inima și îmi alungă somnul. Nu degeaba am vreo cinci cărți începute la capul
patului, ele sunt „mărturia” lipsei de disciplină în somn și citit, dar și a
stărilor și curiozităților diverse pe care le am. Totuși,
în fiecare zi aparent la fel, am rămas fără ceva, am primit altceva și am
înaintat în viață, cu sau fără ceea ce aveam înainte. Rămân în picioare, deși
uneori am impresia că mă usuc. E chemarea trupului la odihnă și în acel moment de nefăcut nimic, de goliciune, încep
să-mi revin, să mă adun, să prind puteri. Seva vieții continuă să curgă prin
mine, să se amplifice când locul e gol, să circule cu repeziciune. De
asta nu mă mai mir că îmi rezistă plantele când uit să le ud. La un moment dat
le observ „strigătele”, îmi cer scuze și alerg cu sticlele de apă spre ele.
Există mereu rezerve - oriunde am privi. Important e să nu facem abuz de ele,
ca nu cumva golul să devină atât de gol încât zilele și nopțile să ne fie mai
aride ca deșertul, iar apa din ploi să nu mai poată încolți semințele din noi. Lista
continuă, în mod firesc. Intenția mea a fost să evidențiez bucuriile pe care le
avem „sub nas”, cum s-ar spune, fiind părți integrante din zilele obișnuite. Să
fim conștienți de seva lutului nostru și să ne prețuim, dincolo de
superficialul devenit gros, pe alocuri, chiar și pentru un polizor de ultimă
generație. Fiecare
zi este un dar. Nu e o obligație. E un dar.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 1/2026
Iată, îți redau O strofă din mine, Ce-mi bântuie simțurile, Privind acest ceva... Mult prea șlefuit, Pentru gusturile mele. Aerul e tot mai sălbatic Și alerg desculță, Într-o rochie din satin Atât de fericită, În acest tărâm Magic și grotesc, În același timp... Îmi e bine oriunde, Căci sufletul meu învață Să-și găsească rostul, să-și amintească. Și totuși... Știam că așa va fi - Nu mă pot opri din relatare, Așa că voi continua Cu a doua întâmplare: Libertatea s-a-mpotmolit În frumusețea îngrădită A unei rame aurii; Doar din curtoazie, Mă joc cu pensula În tabloul cu portative Și note muzicale Prea atent pictate... Simt că l-aș mâzgăli, Cu draga inimă, Măcar pe alocuri; Apoi l-aș întoarce invers Să-l privesc din alt unghi Să-mi dea un alt sens, O nouă perspectivă, Eliberându-l. Descătușându-mă. Ce-ai vrut tu, Cu imaginea asta? Pentru ochii mei - Cred că n-a fost sa fie O înțelegere deplină A tuturor vremurilor. Îmi apasă plămânii Atâta liniște... O liniște deplină, Ce ne-a înghețat ecourile.
Ne rătăcim prin doruri În distanțe imposibile Și prețuiri atât de surde Pentru care întindem mâinile - prin amintire, prin copilările, și prin torentul de ropote, Ce acoperă cu perdele opace Scrâncioburile părăsite. Ne referim adesea Folosind slovele altuia, La lumina
noastră și cea de dincolo de noi, Necunoscând, de fapt, Greutatea propriei credințe - Căci fără a sufletului încercare Mintea refuză să-și suflece mânecile Și să explice. E un paradox Și se vede pretutindeni, Cum o mare de oameni Își citește filele propriei vieți La lumina slabă a lămpii din casă Și nu sub cerul mare, Ce-și varsă libertatea În toată deschiderea Neprețuită... Între credință și îndoială Pământul ridică un zid de reguli Ce separă lumea, pentru fiecare, În vitralii serbede, Precum florile inodore, Dintr-o palidă iarnă, Sufocată între doi poli Atât de nehotărâți...
