TRANDAFIRII SĂLBATICI

 

Câte poeme nu s-or fi scris
Cu dorul înfipt în spinii voștri,
Cu lacrimi de rouă printre petalele
Adunate mândre, sub bolta cerului,
Atât de departe nouă?
 
Senzație stranie parcă m-a-ncercat,
Zărind în sălbăticia unei case părăsite
Rozele roșii, prividu-mă sfidătoare,
Printre zăbrelele unui gard ponosit
Și totuși libere, atât cât să trăiască,
Să mai prindă un asfințit.
 
Mi-am întins mâna, legată la ochi,
Spre tabloul în care sunt personaj secundar,
Mângâind țepii rozelor, prin gard,
Fără frică, iubindu-i și pe ei
Din acea clipă.
 
La un moment dat,
Timpul își va lua tributul
Iar viața eternă
Va bifa încă un ciclu.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024

FLORI DE CICOARE

 

Șinele de tren trosnesc într-un macaz,
Apoi se lasă liniștea pe-nserat;
Se mai aude puțin din fluieratul său,
Înăbușit, în zare,
Bucurându-mi sufletul sfios
Așezat între florile de cicoare.
 
E un moment în care mă opresc din joc,
Cufundată în cerul adânc ce îmbracă câmpia,
Asistând abandonată la concertul broaștelor,
Susținut în tonuri grave,
De parcă s-ar sfârși viața, odată cu ziua.
 
Îmi sprijin creștetul deasupra palmelor unite,
Întinsă-n iarba caldă a nopților de vară;
Îmi e bine în îmbrățișarea brațelor ivite
Dintre florile de cicoare albastră.
 
Se aude din nou un tren –
Și oricât de mult iubesc a sa imagine,
Îmi spun că nu voi deschide ochii
Din vis să mă trezesc.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/illustrations/viitor-calea-ferata-pictura-mistic-8094245/

Am descoperit această melodie de curând și de atunci, o ascult aproape zilnic. Are ceva și mă bucur de acel ceva, pe care nu încerc să îl definesc. Legile Creației sunt simple. Priceperea lor e în inima noastră.

 

PURTATE DE VÂNT

 

Gingășie. Emoție. Frumusețe.  

Dacă cineva m-ar întreba
de' te cunosc,
Și dacă știu ce ți-ar face bine
să simți,
Aș zâmbi și i-aș spune, melancolic
- poate,
Că mai bine decât tine,
 trăind în acești timpi.
 
Am scris, de-a lungul vieții,
multe poezii –
Confesiunile mele,
îmbrăcate atent în versuri,
Ce apasă în profunzime,
precum nopțile lungi
Adânci și autentice,
lipsite de promisiuni.
 
Unele simțiri sunt sortite,
A rămâne amintiri netrăite,
Așa, ca un tablou neprivit
Sau ca un recital tot repetat,
Și abandonat în public,
după primele silabe...
 
Trec pe lângă noi clipe
atât de prețioase,
Iar noi ne lăsăm furați
de mediocritate și de neiubiri,
Fără a vedea, fără a simți că a trăi
– se poate.
 
Aș vrea să opresc aceste clipe,
Și în suflet să le țin,
Aidoma unor fluturi așezați
Pe un umăr dezgolit.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024

Să fie un strigăt, să fie o șoaptă, printr-o piesă minunată... ❤

UNDE SE UNEȘTE CERUL CU PĂMÂNTUL

 

O plimbare pe câmp, într-o zi toridă. Și tot e splendidă vara!

Întinderea de grâu,
Cu a sa lumină caldă, aurie,
Mi se împrăștie în suflet,
Purtându-mi departe gândurile –
Cum ar fi ca firele părului tău,
Ca spicele,
De degete să mi se-ncurce?
 
Sub ochii mei,
Lumina se naște din întuneric,
Iubindu-l atât de mult,
Aducându-și-l la piept
Întru alinare.
 
Acolo să fie oare
locul numit acasă,
unde totul pălește,
Când timpul s-a retras,
Imediat după limita
Pe care am putea să o recunoaștem -
Doar parțial și fără a știi ce-nseamnă
În versiunea sa complexă -
Lumea ce pentru noi s-a creat?
 
Îl văd, e chiar sub ochii mei
Și-l simt adesea cum m-atrage
Ca și cum frânghii de argint
s-ar întinde spre inima mea,
Fiind locul exact unde cerul
Întâlnește pământul,
Într-o uniune firească.
 
Poate că e acel tărâm căruia
I-am spus cândva acasă.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024

Piesa este dragă această piesă. Foarte dragă...

ORBI ȘI ÎNSETAȚI, PE LÂNGĂ APE

Înțeleg existența noastră
Ca fiind creată de o Voință
mai presus de rațiune;
O existență fragilă, de altfel,
precum petalele de maci,
A căror frumusețe și-au jertfit-o eternității
Cu condiția de a nu fi dezancorați.
 
Și mai cred că suntem
Ca o respirație a unui moment infinit,
Deși ne place să ne cuibărim
În proiecțiile unui trai nepotrivit.
 
Paradoxal, ne naștem puri
Și ne simțim atât de vinovați,
Resimțind trecutul ferecat între zidurile înălțate,
Până la acei sori, ce nu apun pentru noi
În această viață și nici nu vor răsări,
Din amintiri uitate.
 
Cu capul mereu plecat,
Omitem profunzimea cerului -
Preocupați să alergăm
printr-un vis universal,
Compus din visele noastre individuale,
Numite vieți succesive ale unei omeniri
atât de visătoare!
 
Trecem orbi, pe lângă ape,
Și constatăm, oripilați,
cât suntem de însetați,
Abia atunci când solul arid și nisipos
Ne arde prin tălpi,
până în rădăcina rațiunii,
Și tot destinul tenebros.
 
Existența omenirii – o creație sigură,
A fost lăsată, cu încredere,
în mâinile noastre,
Iar noi trecem orbi și însetați,
Pe lângă ape.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024

Sursa foto:  https://ro.pinterest.com/pin/422281204950643/ 

FOCUL

Unele adevăruri mistuie
Minți, proiecții și altele din noi;
Ard tot, cu cât mai mult s-apropie,
Ne dezbracă complet și ne lasă goi.
 
Au puterea ca vieți să destrame -
Pierdute în falsitatea lor,
Născându-se tot câte o alta, în același loc,
Din semințe rostogolite agale,
Pe pământul fertil, lăsat de foc.
 
Aș răscoli planeta, din adânc la suprafață,
Pentru a arăta mulțimilor pierdute,
cât e lumea noastră de frumoasă!
Dar pare-se că, înainte de toate,
Trebuie să fim semințe rostogolite agale
În locul fertil, lăsat de foc,
Când altfel nu se poate...
 
Încă multe părți ascunse în mine
Se comportă de parcă nu mi-ar aparține -
Iar celelalte, în mult timp șlefuite,
Curajoase acum, mai puternice ca oricând,
Cu goliciunea nimicului se luptă.
 
De fapt, de ce ne temem și ce ne tot apasă,
De alunecăm atât de ușor în angoasă?
Mă adresez eului meu, cu glas inocent,
scuturându-mi cenușa de pe rochia cu flori,

Căci nu-mi mai aduc aminte...
continui monologul, cu ochii ascunși, pe jumătate,
sub o pălărie.