UNDE SE UNEȘTE CERUL CU PĂMÂNTUL

 

O plimbare pe câmp, într-o zi toridă. Și tot e splendidă vara!

Întinderea de grâu,
Cu a sa lumină caldă, aurie,
Mi se împrăștie în suflet,
Purtându-mi departe gândurile –
Cum ar fi ca firele părului tău,
Ca spicele,
De degete să mi se-ncurce?
 
Sub ochii mei,
Lumina se naște din întuneric,
Iubindu-l atât de mult,
Aducându-și-l la piept
Întru alinare.
 
Acolo să fie oare
locul numit acasă,
unde totul pălește,
Când timpul s-a retras,
Imediat după limita
Pe care am putea să o recunoaștem -
Doar parțial și fără a știi ce-nseamnă
În versiunea sa complexă -
Lumea ce pentru noi s-a creat?
 
Îl văd, e chiar sub ochii mei
Și-l simt adesea cum m-atrage
Ca și cum frânghii de argint
s-ar întinde spre inima mea,
Fiind locul exact unde cerul
Întâlnește pământul,
Într-o uniune firească.
 
Poate că e acel tărâm căruia
I-am spus cândva acasă.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024

Piesa este dragă această piesă. Foarte dragă...