Șinele de tren trosnesc într-un macaz,
Apoi se lasă liniștea pe-nserat;
Se mai aude puțin din fluieratul său,
Înăbușit, în zare,
Bucurându-mi sufletul sfios
Așezat între florile de cicoare.
E un moment în care mă opresc din joc,
Cufundată în cerul adânc ce îmbracă câmpia,
Asistând abandonată la concertul broaștelor,
Susținut în tonuri grave,
De parcă s-ar sfârși viața, odată cu ziua.
Îmi sprijin creștetul deasupra palmelor unite,
Întinsă-n iarba caldă a nopților de vară;
Îmi e bine în îmbrățișarea brațelor ivite
Dintre florile de cicoare albastră.
Se aude din nou un tren –
Și oricât de mult iubesc a sa imagine,
Îmi spun că nu voi deschide ochii
Din vis să mă trezesc.
Apoi se lasă liniștea pe-nserat;
Se mai aude puțin din fluieratul său,
Înăbușit, în zare,
Bucurându-mi sufletul sfios
Așezat între florile de cicoare.
Cufundată în cerul adânc ce îmbracă câmpia,
Asistând abandonată la concertul broaștelor,
Susținut în tonuri grave,
De parcă s-ar sfârși viața, odată cu ziua.
Întinsă-n iarba caldă a nopților de vară;
Îmi e bine în îmbrățișarea brațelor ivite
Dintre florile de cicoare albastră.
Și oricât de mult iubesc a sa imagine,
Îmi spun că nu voi deschide ochii
Din vis să mă trezesc.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2024
Am descoperit această melodie de curând și de atunci, o ascult aproape zilnic. Are ceva și mă bucur de acel ceva, pe care nu încerc să îl definesc. Legile Creației sunt simple. Priceperea lor e în inima noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu