ARIPI DE PLUMB

Tot ceea ce nu e
Devine plumb,
Ce-mi apasă suflul,
Transformându-mă mereu -
Și asta e bine,
 
Căci toate zac în mine,
Mocnind parcă la nesfârșit,
Ca un tăciune,
Ce ia foc în abis,
Și se stinge-n nemurire.
 

Dar tu porți teamă
În palmele tale,
Iar a mea absență
Devine-n gânduri prezență.
 
Eu sunt aici,
Pe partea senină,
Trăind în iubire;
Tu ești acolo,
În a lumii scânteie,
Ce iubirii se-nchină,
Fără să o simtă.
 
Printr-un strigăt mut,
Din bezna unui luminiș,
În a timplor muguri,
Geme surd,
Spre înaltul răsărit,
Femeia cu aripi de plumb.
 
Ar fi putut zbura,
De n-ar fi ales să cadă
În lumea ta.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 12/2024

CÂNTECUL PRIVIGHETORII

 

Ploaia mătură tot,
Străzile și sufletele oamenilor;
Aleile pustiite de noi,
Se îmbogățesc cu frunzele căzute
Pe pământul rece,
Trecut prin torentul ce n-a întrebat
Ochii cui să nu-i înece
Cu lacrimi, de patimi.
 
În această goliciune,
Cu glasul său catifelat,
Cutremură liniștea nopții,
Zguduindu-mi puternic inima -
Poate fără să o vrea -
Cu a sa inocență.
 
Somnul, de mult alungat,
Se-ntoarce spre mine, încet,
Pe ale sale triluri,
Ce m-ajung prin fereastra deschisă,
Slăbindu-mi starea de veghe
Și tumultul de gânduri,
Ducându-mă acasă,
Prin ale ei cânturi înălțătoare,
Demne de o privighetoare...

Poezie publicată în Revista Cadran, Jurnal mureșean, nr. 11/2024

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Privighetoare_ro%C8%99cat%C4%83

SINERGIE

 

Întunericul nu acoperă lumina,

Iar lumina nu îndepărtează bezna,
Așa cum vălul de mătase
nu ascunde iubirea
Și nici voința iubirii nu e
De a sfâșia draperiile negre, pline de colb,
Din confortul unui orb.
 
Dimineața privesc cu gingășie
Spre trupul ce poartă urma
Unei alte nopți de zvârcolire,
Iar când noaptea mi se așează-n brațe
Aș pune rămășag că va fi altfel,
De această dată, cum îmi promite,
Mângâindu-mă cu drag.
 
În suflet sparg clondir după clondir,
Ca mai apoi bucățile să le adun,
Una câte una, ca într-un delir,
Și printr-un ciob oarecare,
Să te zăresc, la întâmplare.
 
Poate că văd înaintea ta,
Peste brațele împotmolite în mocirle,
Că sufletul îți e însetat de apă vie
Și înfometat de deslușire.
 
Fii tu deasupra oricărui păpușar
Ce-ți conduce visul,
din taină și fără a pricepe,
Că sforile sunt mai fragile decât par
Și că se vor rupe când te vei sătura
Să sorbi cu lingurița același lichior amar.
 
În ceea ce mintea tinde să ascundă
Lumina tot își face loc să pătrundă,
Pentru a conviețui cu întunericul,
pentru o vreme,
Până când tu, cel ce ești cu adevărat,
Vei putea discerne.
 
Și atunci, prin filmul vieții,
Derulând amintire după amintire,
Va fi cât se poate de clară
A noastră sinergie.

Poezie publicată în Revista Cadran, Jurnal mureșean, nr. 11/2024

Sursa foto: https://www.freepik.com/premium-ai-image/black-white-image-broken-glass-with-word-broken-it_46796877.htm

POEM

 

O clipă cât un poem
Ar fi de ajuns, cât să te chem,
Printr-un firav gând,
Să fii parte din al meu cânt,
 
Cântat printr-o șoaptă
Fină, ca un lanț subțire,
Ce strălucește la gâtul meu
Numai în bătaia lunii...
 
Ce ar fi fost, de' în acea clipă
Zorii zile nu s-ar fi grăbit
S-ajungă noaptea din urmă,
Pentru a o goni –
Trezindu-mă, astfel, din visul
În care ne țineam de mână?
....................................

Va mai fi o altă clipă
În care să te chem,
Iar neauzul tău să dea naștere
unui alt poem.

Poezie publicată în Revista Cadran, Jurnal mureșean, nr. 11/2024

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/illustrations/ai-generat-balerin%C4%83-luna-femeie-8598985/

OBSESIA

Copacii falnici și tăcuți

Și-au înfipt ancora în sufletul toamnei,
Aspirând, pesemne, la nemurire –
Îndreptându-și crengile spre același necunoscut,
Umbrit acum de strălucire.
 
E noaptea unei blânde vremi,
În care cuvintele-mi străjuiesc simțirile
De apartenența unui tărâm nepalpabil,
precum o flacără ce arde
În carne vie...
 
De multe ori nu te pricep
Și atunci privirea mi-o îndrept
Spre arborii tăcuți – tăcând și eu,
Respirând profund, atunci când
Teama de necunoscut,
Ca un crunt opium,
Îmi anesteziază rațiunea.
 
S-a așezat toamna,
Peste întinderile noastre –
Ce ne despart prin suflul rece al nopții
Și căldura arzătoare a după amiezii;
Cine să o înțeleagă,
Capricioasă, așa cum e,
Sfidând, cu frumusețea ei,
Toate contrariile noastre?
 
Când mulți își dorm propria viață,
M-alin cu gândul că și tu, la fel ca mine,
Ești un prădător de neoprit,
Înfometat mereu de iubire –
Văd asta, în a ta privire.
 
Ne adâncim în mirajul clipelor,
Când ne spunem că totul ar fi în van,
Egourile noastre vorbesc degeaba,
Cuibărindu-se comod într-o iluzie -
Fata morgana...

Sursa foto: https://misshypnose.wordpress.com/2013/05/27/oare-fluturii-simt-oameni-in-stomac-atunci-cand-se-indragostesc/ 

Poezie publicată în Revista Cadran, Jurnal mureșean, nr. 11/2024

AȘA SE ÎMPARTE VINA

 

E numai vina florilor,
Că sunt atât de frumoase
Sub cupola cerului albastru,
Strălucind sfioase,
După ce roua dimineții
Le-a sărutat frunzele
Și petalele.
 
Desigur că e numai vina lui,
A acestui Soare de deasupra,
Ce m-atinge cu ale sale raze calde,
Dezmierdându-mă agale;
Ca el, nu e nimeni altul
Și pentru asta
e doar vina lui!
 
Și mierla cât de vinovată e,
Cu glasul ei de miere,
Că-mi poartă sufletul departe,
Pe ale ei triluri suave!
Da, e vinovată în mod direct,
Pentru că simt totul mai profund,
Când ea mă provoacă
Spre tine să tot plec,
Plutind pe al său cânt...
 
E vinovat și Universul
Pentru întreaga sa adâncime,
Ce-mi inspiră versul
Și pentru toate stelele, galaxiile,
Pentru toate constelațiile
Și toate minunățiile pe care le deține -
Unele cunoscute de noi,
Iar altele încă rămase
Pentru a altora cunoaștere -
cei demni de adevăr.
 
Iar eu... cât sunt vinovată,
Pentru că țin parte celor de mai sus!
Pentru că le iubesc,
Exact așa cum sunt,
Admirându-le în taină
Și tot acolo te fac nevăzut.
 
Atât am avut de spus,
Despre cum se împarte în lume
Vina.

Versuri publicate în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2024

ÎN APROPIERE DE OLIMP

 

Sfârșitul zilei oferă prin învăluirea sa
Senzații fine, primite curios,
după o îndelungată așteptare,
De noi toate, sufletele nemuritoare,
Ce ființăm prin lumi, prin iubiri autentice
și trăiri amare.
 
Hoinari aspiranți ai înțelepciunii mari,
Uituci în zilele senine, de secvențe pline,
Poposim adesea între barierele ce ne separ,
Creând, ca prin magie,
amintire după amintire.
 
Suntem dependenți de fimul cu trăiri,
Simțit, uneori, ca o otravă ce doboară –
Pentru a cunoaște, a crește, a iubi –
Ea, în sine, fiind sămânță într-un sol fertil
din care va răsări virtutea -
oriunde, chiar și pe Marte,
în apropiere de Olimp.
 
Fascinantul Marte –
cel departe vederii mele,
Să fi fost el, cândva,
Mai mult decât azi se crede?

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2024

Sursa foto: https://descoperiri.ro/olympus-mons-cel-mai-mare-munte-din-sistemul-solar-se-afla-pe-marte-everestul-este-mic-pe-langa-acest-munte/

Am ascultat piesa aceasta de mai multe ori, până am ajuns să o înțeleg, să o simt. Și când s-a întâmplat asta, mi s-a așezat în suflet și acolo a rămas :) 

RĂMÂN. RĂMÂI

 

Vântul poartă pe brațele sale
Tot ceea ce noi nu vrem să ne spunem,
Mângâindu-ne umerii și părul,
Pentru ca noi să nu uităm
unul de altul,
atunci când timpul apune.
 
O lumină slabă pâlpâie
Parcă chinuită de curentul nemilos,
Contaminându-mă cu vraja ei,
Ademenindu-mă să o urmez orbește,
Până la capătul lumii,
În punctul cel mai umbros.
 
O noapte ca de smoală
Ni s-a așezat peste suflete,
Scriidu-i numai lui, abisului:
Rămân. Rămâi!
 
De atunci, trenul aleargă
Parcă prea nepăsător în zare,
Precum zâmbetul schițat aievea
Pe buzele tale.

De ce mereu alunec în trecut?
Acel trecut ce nici n-a trecut,
Pentru că n-a fost prezent
Și n-are șanse a fi nici viitor –
 
Deci e un trecut condamnat,
În care îmi oblig genunchii
Să mi se așeze strânși la piept,
Spunându-mi mie să-mi rămân,
Cerându-ți ție să rămâi.
 
Ce vuiet scoate oceanul,
Atins de atâtea amintiri,
Sparte în tăcerea scărilor de piatră...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2024

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/cuplu-m%C3%A2ini-tatuaje-degete-437968/

TEMPUS*

 

În ce vremi ne-am coborât,
Spre a ne înălța conștiința
Și ochii, căutând lumina
Unui Univers tot mai aprins!

Mă întreb cât timp va trece 

Până când vom putea vedea cerul

Cel adevărat, neatins 
De Timpul ce ne prinde urma
Și ne apasă umerii tot mai adânc,

Mărindu-ne-n bătaia soarelui - umbra –
Pentru a o contempla, astfel, 
Când ne vom opri din alergat,
Prin perdele de iluzii.
 
Privesc clipele, prin oglinda secolelor
Și prin ea mă vezi și tu,
Din sensul opus,
Afișând un zâmbet involuntar,
Atemporalității în care ne-am cunoscut.
 
În ce vremi ne-am coborât,
Spre a ne înălța conștiința - 
Admirând răsăritul într-un apus,
A unui Soare, ce-și iubește Luna! 

 
tempus - cuv. lat. „timp”

Sursa foto: https://infocultural.eu/legenda-soarelui-si-a-lunii/

SUD ȘI NORD

 

Uneori te aud,
Dinspre Nord, spre Sud.
 
Secvența ruptă dintr-un scenariu oarecare,
Îi cuprinde pe cei doi,
Împiedicați, adesea, pe aceeași cărare,
Cu direcție spre Sud și Nord,
În sensuri opuse, presărate cu dor,
Cu noduri de-ntoarcere nespuse auzului lor,
De către subsemnatul narator.
 
După o succesiune de pași,
- să le spunem ani, pentru pricepere –
Se face că sub un bătrân salcâm,
În noapte, târziu,
ea își lasă sufletul să respire,
Chemându-l, pe el, prin acorduri de vioară,
Iar el, dinspre Nord,
în culorile apusului sângeriu,
Răspunde muzicii ei,
prin cântec de chitară.
 
Povestea continuă, desigur,
Cu pași nesiguri, spre Sud și spre Nord,
Iar ecoul lor nu mai ajunge la auzul meu,
Martor-narator,
Când luminile lumii din nou se aprind.
 
De atunci nu mai aud și nu mai văd nimic,
Ce am știut scriind,
Până la chemarea zorilor.
 
Presupun, totuși, că,
la capătul tuturor drumurilor,
Vom gusta din același elixir,
Fiind mai prezenți în noi,
prin tot ceea ce suntem,
cu ale noastre trăiri;
 
Atunci ne vom dezbrăca de haina dorurilor,
Iar eu te voi vedea așa cum ești,
Prețios safir.

Versuri publicate în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024

Sursa foto: https://www.descopera.ro/galerii/20487086-test-de-cultura-generala-cine-a-inventat-busola?pic=1

Am iubit mereu piesa aceasta, mi se pare un exemplu cât se poate de clar de profunzime. Ar trebui să revăd filmul The curious case of Benjamin Button...

INTROSPECȚIE

Vino lângă mine,
Servește acest pahar cu vin
Și spune-mi,
despre ce ar vrea a ta conștiință
Acum să vorbim?
 
Insist să te așezi în fața mea
Și cât mai aproape de partea stângă –
Căci îmi place să-ți surprind privirea
Și profilul din partea opusă,
De ochii dinspre mine vei dori să ți-i îndrepți.
 
Ce nebunie, vai, ce nebunie!
Să suspini adânc în această noapte,
Întrerupând tăcerea ce s-a așezat
peste al nostru roman-foileton,
Început atunci, nesfârșit și acum,
În amurgul zorilor.
 
Ei bine,
eu îți mulțumesc pentru tăcere
Și pentru toate nerăspunsurile tale,
Căci între aceste două – aparent neajunsuri –
Ne transcriu povestea, neprelucrată
 
Și prin zborul propriei mele imaginații
O așez în colțul celei mai îndepărtate constelații,
Până când viitorul și trecutul se vor așeza
Într-un prezent al unui momentul pregătit,
Pentru așa-zisa scriitură,
În care tu îmi ești protagonist.
 
Până atunci, atât cât o mai fi,
Încrede-te în cerul senin,
Servind acest pahar cu vin,
Pentru tot ceea ce-mi devii.

Versuri publicate în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024

ÎN CULORI

 

Razele de lumină sunt strălucitoare –
Se anunță zorile unei zile calme și reci;
Gândurile mă privesc de la înălțime
Și se amuză, pesemne,
Zărindu-mi inima pigmentată în diverse culori.
 
Ochii îmi sunt pictați într-o tentă aurie,
Fiind blocați în peisajul cu ramă stacojie –
Părăsit de noi, lăsând golul să-l inunde.
De atunci, parcă și cerurile ne aleargă
Iar norii se încruntă, neînțelegându-ne.
 
Nici eu nu mă-nțeleg, adesea;
Iar despre tine... Nici că pricep ceva,
Când nu privesc spre zarea ta,
În care, scăpat de sub control,
șuierul vântului se aude tare,
În spațiul dintre noi,
Prin ușile lipsă, aruncate din balamale.
 
M-ademenește, desigur, fuiorul argintiu,
Ce mi se arată atât cât să mă tulbure
În pauza timpilor gândiți,
Atârnând de coada ochiului,
Privirea de-mi încurcă.
 
Întortocheate sunt căile prin amor,
Ajuns în el printr-un plonjon,
Dintr-o lume uitată, într-alta
Și prin nicăieri,
Adormind în azi și trezindu-mă în ieri,
Neînțelegând lipsa ta, prin lipsa mea,
Lipsind amândoi, din tabloul acela cu nori,
De care povesteam.
 
Îmi doresc să nu doară nimic
Prin trecerea timpului, a vremii, ori ce o fi,
Când nu ne vom uita și ne vom aminti,
Că a plouat cu temeri fără fond,
Peste suflet proiectil.
 
Momentul de respiro
prin potopul de întrebări,
E ca o particulă rece,
într-un deșert dogoritor,
În care cerul, cu soarele și o răscruce
Par că s-au aprins,
Arzându-mi tălpile în drumul
Spre care alegerea m-a împins.
 
De atunci și bezna adâncă se aprinde,
Creând fantasme de diverse culori,
De când orologiul bate miezul nopții,
Până la răsăritul sorilor.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024

Piesa aceasta... e sublimă!

ZBOR ÎN CĂDEREA NOPȚII

 

Ea, noaptea, îmi cade în brațe,
Atunci când fluturii de zi
Își închid aripile și ochii,
Întru eternitate.
 
Îmbracă-mă, tu,
Ceea ce ești mai departe de lună,
Cel ce o luminezi, făcând-o regină,
Prin irișii mei,
Care să-mi acapareze inima
 
Și la fiecare cădere a nopții,
Să lase acel loc gol -
În care să mi se cuibărească,
atât de rece,
Chiar aici, în aceste două brațe.
 
Fără inimă în piept,
A plăsmuit un interval de timp
Și o dilatare a spațiului -
În care pot țipa, din toți rărunchii,
Umplând acel hău,
Eliberându-mă de ceea ce nu sunt,
Prin vindecare.
 
Așadar, de pereții nemărginiți
ai unui intangibil,
Se agață o incantație aproape mută,
Rostită cu buzele înghețate,
Ținând strâns luna în brațe.
 
Prinde-mă de mijloc,
În acest zbor în căderea nopții
Și adu-mi iar fluturii de zi,
Să-i țin pe ei, fragili, în locul inimii,
 
Iar fâlfâitul aripilor lor
Să acopere zgomotul de fundal,
Al țurțurilor de gheață ce se sparg,
Răscolind toată veșnicia din mine.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2024