CUVÂNTUL NEROSTIT. Amintiri din viitor

 

... uneori vorba
E lipsită de sens;
Știu, pare întors totul
Cu susul în jos –
Ca tocmai un scriitor
Să își verse năduful
În public,
Dar eu mă refer la vorba goală,
Lipsită de putere...
 
Deci, cugetă, te rog,
Câte nu s-ar putea acoperi
Dacă nu mi-aș dezgoli pieptul
Puțin câte puțin, prin fiecare literă,
Să arăt lumii
Tot ce-mi zvâcnește-n el!
 
Ce ar putea fi o vorbă,
Sau o succesiune de vorbe,
Chiar și complet adevărate,
Luate separat,
Dacă n-ar fi toate, împreunate,
Cu simțirea din inima mea?
 
Ar mai fi ele adevăr,
Dacă ți-aș spune
Doar câte una,
Fără să le prinzi, în fond,
Legătura?
 
E, oare, atât de aberant
Încât să cer lumii
Percepția interioară,
Mai înainte de toate –
Să simți ce simt eu,
Iar eu să îți simt inima,
Cum îți bubuie în piept,
Arătând rațiunii
Supraviețuirea sa
În palmele mele?
 
Dacă am fi, așadar,
Protagoniști într-o astfel de scenă,
Se confirmă, pesemne,
Ipoteza că, uneori,
Vorba e lipsită de sens
Chiar și pentru un scriitor?
 
E o nebunie să taci;
Așa e, dar oamenii
Mai au nevoie și să uite,
Să ajungă iar în timpurile
Cuvântului nerostit,
Ce i-a adus mai aproape
Unul de altul
Înainte de a fi
O amintire dintr-un viitor
Nedefinit.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/fantasy-moon-girl-night-riverbank-5316369/