ÎN FURIA CERULUI

 

A plouat doar asupra ta
Ca și când cerul
Ar fi furios
Pe nepăsarea ta,
Căci în el, norii
Nu-mi pot ignora privirea.
 
Îngerii nu pot asurzi
La rugile mele,
Iar iarba rămâne tot moale
Sub tălpile mele
Și-mi dă roua
Ce-mi spală sufletul
De apăsările grele,
Amorțindu-mi sângele
Ce-mi năvălește-n vene,
Agitându-mi crezurile,
Dezordonându-mă
Până la nedeslușire.
 
M-așez, apoi, în fiecare piesă
Ce sunt și ce întregește
Fata cu flori de mărgăritar
În păr și în palme,
Neștiind cum să provoc timpul
Să mă alerge prin mine,
Să mă absoarbă
Și să-mi dea drumul
În forma potrivită.
 
Ai crede că cerul e furios,
De îți plouă atât de mult în suflet?
Iată, nici curcubeul
Nu are două capete
Pentru noi:
Tu, cel ce ești,
Iar eu – o alta, reconstruită
Și amândoi, totuși,
În forma potrivită.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/cosmos-space-universe-galaxy-stars-4709792/